Sold out pentru un spectacol care n-are încă dată

dark-excavation-graphic-1601495

Să te regăsești pe tine însuți e un proces foarte complicat, de lungă durată și plin de insecurități și întrebări.

Acum vreo doi ani, într-un moment de maximă tensiune și supărare, după multe luni în care nu mai reușeam să mă bucur de lucruri sau de oameni, cineva mi-a zis „o să vezi că o să te regăsești în curând”. Nu s-a întâmplat așa curând regăsirea asta, a mai durat ceva timp până să trăiesc măcar o impresie de regăsire.

La momentul ăla, pentru că nu mai puteam să înțeleg ce naiba se întâmpla, de ce nu mai pot să fiu cum eram în urmă cu câțiva ani, de ce nu mai pot să zic glume idioate, să vorbesc mult, să fac gafe, să îmi fac ușor prieteni, m-am afundat într-o groapă a dezamăgirii de sine. Am intrat în groapa asta comparându-mă fără oprire cu mine, cea care eram cu 3 ani în urmă, calculându-mi toate reușitele pe care le aveam atunci, reușite care nu se mai regăseau în viața mea și pe care mi le doream extrem de mult, ca să mă simt din nou utilă.

Timp de câteva luni nu reușeam decât să mă gândesc la momente nasoale, care nu-mi lăsaseră decât amintiri urâte și care mă făceau să mă simt și mai aiurea decât mă simțeam deja. Nu mai vedeam oamenii ok din jurul meu, ieșeam în oraș dar abia așteptam să merg să dorm, mă bucuram când urcam în tren spre București, fiindcă știam că în curând urma să fiu singură.

Iar starea asta m-a ținut foarte mult timp. Uneori, cred că e parte din mine și o simt cum mai iese la suprafață din când în când.

Și, gândindu-mă destul de des la cum am putut să mă port cu mine în lunile alea, am ajuns la un gând: poate că toată starea și povestea de atunci a fost cauzată de faptul că, în mod evident, începusem să mă schimb odată cu mutarea în alt oraș. Mi se zicea că am un accent mișto, că se vede că sunt din Brașov (nu înțelegeam cum se vede asta) și că trebuie să mă obișnuiesc cu viața de capitală.

Am început un proces de adaptare care s-a dovedit a fi un pic șocant. Fără să-mi dau seama, mi-am schimbat modul de a vorbi și a cunoaște oameni, m-am închis destul de mult în mine, a început să-mi fie rușine să vorbesc în public și să-mi măsor foarte mult cuvintele. Eram ca un robot care se gândea 20 de secunde înainte să deschidă gura, ca să fie sigur că zice ce trebuie. Pe scurt, mă schimbasem destul de mult și nu eram obișnuită cu schimbări atât de bruște și destul de radicale. Atunci mi s-a zis că trebuie să fac cumva să mă regăsesc.

Doi ani mai târziu, nu m-am regăsit complet. Încă mă caut. Uneori, mi se pare că mă văd pe mine de acum câțiva ani, cea care vorbea non-stop în public, în privat, indiferent cine ar fi fost în jur. Alteori, mă supără anumite lucruri și intru în carapace, de unde nu mai ies câteva zile. Am și perioade în care simt că nici nu pot să deschid gura. Astea mă sperie cel mai tare. Și perioade în care mă sperii de orice mă așteaptă dincolo de ușa de la apartament. Astea-s perioadele care dor.

Dar, în cele mai multe zile, mă gândesc că „o să mă regăsesc de tot în curând”. Nu o să mai simt doar o urmă de regăsire. Iar în momentul ăla, o să beau și o să vorbesc și o să fac 2.000 de glume idioate. O să fie un spectacol sold out.

Brene Brown m-a inspirat să scriu azi, după ce am ascultat-o aici: 

Continue Reading

4 povești din ultimii trei ani de mers cu trenul

23E55B1E-D69F-4F84-9AE2-A086372C9AC6

Merg foarte des cu trenul. E unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult pe lume. Poate și fiindcă m-am obișnuit cu astfel de deplasări în ultimii ani.

Și, pentru că în tot timpul ăsta am reușit să strâng câteva amintiri și povești interesante, poate că e timpul să le și pun la păstrare. Încep, așadar, o listă de 4 amintiri din tren, cu oameni și animale.

  1. Acum vreo patru ani, când încă nu mă angajasem în București, dar aveam un internship și mergeam la master, puteam să plec de acasă, de la Brașov, luni dimineața, astfel încât să mai prind și duminica întreagă cu ai mei. Într-o luni dimineață îmi amintesc că am nimerit așa bine într-un compartiment, încât eram doar eu acolo. Un lucru perfect, dat fiind că voiam doar să mai dorm un pic și apoi să citesc. Dar n-a fost să fie. La câteva minute după mine, a urcat în compartiment un domn mai ciudățel, cu un bichon alb pufos și agitat. Avea să se așeze fix în fața mea, că nu prea erau locuri în tren, avea să-mi spună că este scriitor și acum lucrează la un roman thriller, dar de ceva vreme nu mai poate să scrie, așa că se plimbă ca să își găsească inspirația. Și mai aveam să aflu că fosta lui iubită îi dăduse bichonul agitat, pe care l-a botezat Diana.
  2. Un pic mai recent, de vreun an și ceva, mă duceam la Brașov într-o vineri seara. În Gara de Nord urcă o mămică și cei 8 copii ai ei. Nu mai știu exact câți copii avea, să fiu sinceră, dar sigur erau cel puțin 7, fiindcă mă gândeam în momentul ăla cum am nimerit să stau lângă Albă-ca-Zăpada 2.0. Yes, sigur că s-au așezat cu toții lângă mine. În timp ce îl așteptau pe tătic să vină cu biletele, mâncau fiecare câte un burger și cartofi de la Mec. Totul bine, copiii fericiți, la oră fixă pleacă trenul. Fără tătic. Nu reușise să ia toate biletele și o suna disperat pe mămică. Aceasta, de un calm extraordinar pe care l-am admirat din prima secundă, i-a spus că trenul a plecat, va face ea cumva să ia bilete din tren și se întâlnesc peste câteva ore din nou la Sinaia. Evident că am aflat cum îi chema pe toți copiii, care erau vârstele lor, ce o să facă în weekend, cui nu-i plăcea McPuișorul și care dintre ei erau “the second parents” pentru cei mai mici. Una dintre cele mai mișto călătorii ever. Și nu glumesc.
  3. Un pic mai demult, pe vremea când mergeam mai mult cu CFR-ul,  am nimerit în compartiment cu o fată care avea un program strict de mese. Nu am intrat în detalii, dar a desfăcut două caserole până am ajuns la București, mi-a explicat ce conținea fiecare fel de mâncare și mi-a redat ambiția de a-mi pregăti pachețel pentru prânz. Nu m-a ținut mult.
  4. Nu cred că v-am povestit pe blog până acum nici de controlorul tânăr, de vreo 20 și ceva de ani, student în Brașov, care-și petrecea zilele făcând curse Brașov-București și retur. Am devenit un fel de “buddies” și, după ce verifica toate biletele pasagerilor, timp de aproximativ 3 ore aflam absolut tot ce a mai făcut el de când nu ne-am mai văzut. Tot. Iar eu nu povesteam nimic, că n-aveam loc. Grele vremuri. Dar amuzante, mă întreb ce-o mai face acum, că nu l-am mai văzut de peste un an.
Continue Reading

Dar tu ce faci, de fapt, în fiecare zi la muncă?

15EFE747-7E4C-479C-97B2-440C901C73E3

Ohooo de câte ori am primit și primesc încă întrebarea asta. Îmi vine și să râd de câte ori trebuie să explic ce fac la muncă.

Uneori, oamenii spun “ah, fain, cred că aș putea încerca și eu.” Alteori zic “ah, asta faci? Părea că faci ceva super complicat.” Sau mai aud câte un “tare, dar chiar vrei să faci asta toată viața?”.

Desigur, din când în când se mai întâmplă și critici sau opinii de genul “da, măcar tu stai toată confortabil într-un birou și nu faci chestii așa grele, care să te consume și obosească și enerveze.”

M-am obișnuit ca oamenii să nu înțeleagă ce fac la muncă și să îmi spună că ar putea și ei să facă ce facem noi în comunicare. Că e simplu și imediat te prinzi care-i treaba.

Și, de fiecare dată când vine cumva vorba de munca mea și de ce înseamnă ea, îmi amintesc de momentul în care am descoperit domeniul ăsta în care am ajuns să lucrez.

Eram în liceu și mi-a zis psihologul școlii că, dacă nu știu ce să fac mai departe, mi-a ieșit la un test că mi s-ar potrivi ceva artistic, litere sau publicitate.

Arta a ieșit clar din discuție – nu vreți să mă auziți cântând, nu sunt în stare să fac vreun dans de performanță, cu scrisul mă descurc, dar sunt prea leneșă să mă dedic cu totul lui și de pictură nici nu vreau să vorbesc că mă supără foarte tare.

Ar mai fi fost actoria, care să zicem că ar fi putut fi o opțiune, dat fiind că aveam o perioadă în care strigam în toate părțile că eu trebuie să-l cunosc pe Tarantino și că trebuie să fac și stand up fiindcă uneori sunt funny și e super să faci oamenii să râdă. Astea mai sunt valabile și azi, doar că nu prea mai sunt funny.

În fine, din domeniile de mai sus picau și literele pentru că nu prea îmi doream să fiu profesoară de română (auzisem că ăsta era principalul job al absolvenților de litere).

Așa că, am început să mă interesez dacă publicitatea chiar însemna că faci reclamele alea pe care le vedeam la TV și de care voia să scape toată lumea. Și am aflat că da, aia însemna.

Niște ani mai târziu, în facultate, am aflat că, de fapt, publicitatea e parte din domeniul comunicării și că în domeniul ăsta mai există și alte ramuri faine care te fac să scrii mult și să-ți folosești creativitatea și să cunoști oameni super faini și să lucrezi mult și să faci proiecte pe care să le arăți altora și să fii mândru de ce ai făcut.

Așa că, m-am dus la profesorul meu din facultate cu care am dat un examen care s-a numit “Planificarea carierei” și i-am zis exact ce o să fac eu în următorii 10 ani (aveam 22 de ani pe vremea aia).

În seara asta, la o bere și o pizza și o discuție despre cum ne întreabă lumea destul de des ce facem noi la muncă, mi-am amintit de examenul ăla la care, evident, tocilară isteață și de carieră fiind, am luat 10.

5 ani de la examenul ăla, cu mici excepții, mi-am urmat aproape propoziție cu propoziție planul. Excepțiile constând în schimbarea unor lucruri care mi-am dat seama că mi se potrivesc mai bine decât altele.

Și am vrut să scriu azi despre asta pentru că, în ultimii ani am învățat că cel mai important lucru în viața profesională nu e să ai un plan de carieră de nota 10, ci să ai un plan de carieră care să te facă să simți că tu ești de nota 10.

În ceea ce mă privește, din fericire, se pare că mă descurc la făcut planuri.

Dar tu ce faci, de fapt, în fiecare zi la muncă?

Continue Reading

O zi de ne-amânat lucruri. Și ce bine ar fi să avem mai multe zile din astea.

56962046_2291536717769955_5958344860577562624_n

Azi e o zi bună. E duminică.

M-am trezit la 7:15. La 7:24 am intrat pe Facebook și pe Instagram, ca de obicei. Pe la și jumate am început să citesc un articol bun pe Medium, despre ce crezi tu despre tine atunci când vrei să ai mereu dreptate și cum îi afectezi, de fapt, pe cei din jur cu această dorință puternică a ta.

Mi-am făcut o cafea la ibric și două felii de pâine cu unt și miere, apoi am scris niște lucruri pe care trebuia să le scriu joia trecută pentru niște prieteni, dar nu am reușit să îmi găsesc cuvintele și concentrarea.

La 9:00 a început Grand Prix-ul Formula 1 din Shanghai și, ca o fană care sunt (de curând, e drept), am fost foarte emoționată și determinată să-l văd pe puștiul Leclerc pe podium. Nu s-a întâmplat. Totuși,  I love him. Are 21 de ani și pilotează cu Vettel pentru Ferrari. Nu e deloc de ignorat, am eu o chestie cu tinerii care fac lucruri mari.

Și, în toată dimineața asta faină, dar plină, m-am gândit la toate lucrurile pe care îmi doresc să le fac și nu le-am făcut încă. Nu doar că nu le-am făcut, dar nici nu m-am apropiat măcar un pic de ele. Și caut motive pentru care nu am făcut asta.

E lene? Oboseală sau plictiseală? Indecizie? Poate nu vreau suficient de mult să fac toate lucrurile astea? Poate nu sunt pregătită să le fac? Mi-e frică? Am emoții că nu o să fie cum vreau eu? Ce naiba poate să mă facă să le amân de aproape un an încoace?

Și nu vorbesc despre decizii majore, care-mi vor schimba radical viața. Ci lucruri normale, unele dintre ele chiar mărunte, dar care mă pot ajuta să îmi mai descopăr pasiuni, plăceri, momente de liniște. Iar eu, în loc să le încerc și să văd ce stare îmi dau, le tot amân cu nesimțire.

Totuși, azi, fiind această zi bună, am făcut două lucruri pe care le-am tot amânat. Și mi-a prins bine, m-am simțit bine. Evident că m-am gândit de 17 ori dacă să le fac sau nu, dar până la urmă am lăsat și gândurile alea deoparte. Ca niciodată. Eu de obicei nu las gândurile deoparte, din păcate.

Tot în dimineața asta mi-am dat seama că nu am mai scris pe blog de peste o lună. Dovadă fiind faptul că ăsta e primul post din capitolul „27”. Un capitol care sper să fie lung. Și care a început tot fiindcă am hotărât ca, în sfârșit, să fac niște lucruri pe care le-am amânat.

Poate învăț și eu, ca mulți alții ca mine, să nu mai amân lucruri care-mi fac bine. Cum ar fi?

 

Continue Reading

Și, până la urmă, de la cine-i mărțișorul?

28276177_1927034137337628_1362015362_o

O seară ca oricare alta. Dar, ca niciodată, încep niște discuții cu oameni care pot să alunge gândurile inutile. Fix de asta e nevoie în seri ca oricare altele, dar mai gri.

Când hop, de nicăieri, o palmă peste față, dar una plină de uși deschise și speranțe multe. O palmă-surpriză.

Ca un mărțișor primit de cineva într-o vineri seară de la un necunoscut.

Surprizele pot fi și plăcute, uneori. Ce bine.

E bine să ai surprize plăcute, vin cu un sentiment ciudat, de confort. Siguranță. Mă rog, chestii din astea care nu-ți provoacă griji inutile. În sfârșit!

Îmi plac suprizele plăcute. Surprize-mărțișor.

Ce bine e într-o seară bine. Una surprinzător de bine.

Continue Reading

Un monolog de acum câteva luni, niște discuții de noapte târzie și bucuria de a fi un om simplu

blog-11

Viața e, de fapt, o colecție de note de subsol la zilele care trec și pe care trebuie să ți le explici după aia, cumva.

Urmează: Note de subsol la ultima lună

*Cuvinte înțelepte despre a-ți pãstra calmul: “Deși cicã eram agitatã, eu eram de fapt foarte chill atunci. Ca Rose, când o picta Jack.”

*Lecție de viațã și de bere: “Unii oameni nu sunt boss, sunt doar bossy.”

*Realitate imediatã: Cât de repede cedezi când te uiți fix în ochii cățelului care ți-e coleg de compartiment în tren?

*”Mănânc doar două chipsuri, de poftă”. Aha.

*Vis din realitate: Mi-am notat într-o seară pe telefon să nu uit de “discutile demachiante”. Probabil îmi transmiteam să nu cumva să uit de “discuțiile demachiante”, alea pe care le ai cu oamenii ca să cureți jegul, supărarea, prostia care a apărut între voi? Cine știe.

*Un fapt: Cred că pisicile în lesă poartă lesa fiindcă așa vor ele. Cel puțin așa mi-a dat de înțeles una gri cu portocaliu, târând o lesă roșie pe sub toate cele aproximativ 50 de scaune dintr-o încăpere îngustă. Să nu mai subestimăm.

*Ușurare: Trec printr-o perioadă în care sunt mega recunoscătoare că nu sunt un om faimos, fiindcă sunt de părere că oamenii faimoși au cu 60% mai multe șanse să li se dea un mega spoiler din finalul Game of Thrones. Pfew.

*Experiență trecătoare sau…: Câte din lucrurile alea grele sunt grele până când ajungi să le faci, după care sunt, de fapt, unele dintre lucrurile banale și simple pe care le-ai mai făcut la viața ta? Exact, da, eh, n-a fost big deal. Nu-i mare lucru, îți arăt cum se face, super simplu.

*O nehotărâre: vârsta e doar un număr? Și ce fac dacă nu-mi plac numerele pare?

*Artă: Când cineva vorbește cu animăluțul lui, îmi amintesc de monologul pe care-l aveam cu pasărea care îmi bătea cu ciocu-n geam dimineața la 5:30 acum câteva luni. L-am intitulat “De ce?”.

 

 

 

 

 

Continue Reading

Sunday Favorites | Un articol pe care l-am citit cu sufletul la gură și un film pe care chiar trebuie să-l vedeți

1aaac70937a9d0b794092778ca6c197f

N-am mai scris. N-am mai scris de nici nu mai știu când și am impresia că nu mai recunosc platforma asta de blog când se întâmplă să nu scriu o perioadă mai lungă. Dar am revenit. Întotdeauna revin și îmi revin, e doar o chestiune de timp. Dar atât cu introducerea, trec la partea interesantă și mai povestesc treburi și întâmplări de viață cu altă ocazie pe aici. Pup.

Încep, desigur, cu filme și plăceri Hollowoodiene

De vizitat și adorat

De citit

Și cam atât pentru azi. Îmi iau angajamentul că revin cu noi articole, filme, lucruri duminica viitoare. Chiar mi-l iau.

Cover photo: https://ro.pinterest.com/pin/53409945561078796/ 

 

Continue Reading

Sunday Favorites | De văzut, citit, holbat

D75633B1-7D91-4DDD-96BC-CFF8053C4FAF

Încep o serie săptămânală de recomandări, Sunday Favorites, unde o să las linkuri către știri, filme, muzică, articole, interviuri, video-uri mișto și fel de fel de informații care mi-au atras atenția și mi-au plăcut în ultima săptămână.
Dar atât cu introducerea. Start prima parte, deja mă pregătesc pentru săptămâna viitoare haha.

Filme și plăceri Hollywoodiene

  • Avem acest video care explică detaliat cum se nominalizează și votează premiile Oscar (găsit și dat mai departe de Cătălin Bran).
  • Dar și o recenzie ultra completă pentru “Roma” lui Alfonso Cuaron, cel mai discutat dintre nominalizații de anul ăsta și un film la care nu o să pot să mă uit a doua oară. N-am putut să nu citesc mai multe despre el ca să înțeleg de ce am stat 2 ore și un sfert ca să-l văd.

De vizitat și adorat

  • Urmăresc cu pasiune și iubire Conde Nast Traveler, drept pentru care primesc notificări cu multe idei și sugestii de călătorii, de genul acesteia.
  • Mai primesc și tips pentru a nu cheltui banii pe lucruri faine, dar inutile.

Guilty pleasures

  • Se pare că primele două episoade din ultimul sezon Game of Thrones vor avea câte o oră, iar ultimele patru episoade vor avea câte 80 de minute.

De citit

De holbat și cumpărat

De văzut

  • #ÎndrăzneșteSăFiiTu by Remington Romania – primul video aici, al doilea aici. Și mai urmează și altele, ochii pe pagina de Facebook Remington Romania.

 

Continue Reading

Lucruri care ne fac bine, dar ne fac și rău & ce naiba facem cu ele

hqdefault

Piesa mea preferată de la Arctic Monkeys se numește „505”. Mi-a plăcut încă de când am ascultată-o prima dată, datorită ritmului care crește în intensitate pe tot parcursul piesei.

Am aflat la mult timp după ce am ascultat pentru prima dată piesa la ce se referă titlul: 505 = Pronounced Five-Oh-Five. The thing which is simultaneously keeping you alive and killing you, often used to describe a person who you’re in love with (but who may be bad for you). | din Urban Dictionary.

Dar na, mie îmi place să nu limitez explicația doar la o persoană. Cred că poate fi și o activitate pe care o faci în mod recurent, poate fi și un obicei pe care îl ai. Și, dacă tot umblu la explicație, aș simplifica un pic și treaba cu „keeping you alive & killing you” în „lucru care-ți face bine și rău în același timp”. Indiferent despre ce bine sau rău vorbim.

Și, în ceea ce mă privește, pot să mă gândesc la câteva lucruri care sunt „505”-ul meu. Și sigur suntem mai mulți care nu avem nevoie de mult timp ca să ne dăm seama ce e 505 pentru noi.

Întrebarea mare este: ce facem cu 505-ul nostru? Ne dăm seama care e, dar totuși, care-i pasul următor?

Eu mă gândesc la ea de ceva timp și, momentan, reușesc să împac cumva ambele tabere. Ne auzim când nu o să mai am ce împăca. Sau când o să mă împace taberele astea două pe mine. Nu se știe, poate și eu sunt un 505 pentru vreuna dintre ele.

Continue Reading

15 ore de fugă fără condiție fizică și echipament | Întoarcerea la realitate

cropped-12039580_1003252413049143_8610345278688996267_n-1.jpg

Super titlu, super moment să-l pun pe alb și să explic ce am vrut să zic acolo.

E simplu, serios. E despre un moment care ni se întâmplă uneori, unora sau altora, cunoscuți sau necunoscuți. Ție sau mie. Sau poate amândurora.

Momentul în care fugim de realitate, doar un pic, dar uităm să ne întoarcem. Ne ascundem de lume, de oportunități, amânăm lucruri pe care ne doream de ceva timp încoace să le facem și fugim de realitatea imediată în liniștea și confortul unei camere, al unui apartament, al unui pat. Și stăm acolo o perioadă nedeterminată, până când ceva ne trezește și ne întoarce înapoi în momentul prezent.

Am făcut asta chiar acum câteva zile. Mi-am amânat niște lucruri pe care doream de mult timp să le fac, mi-am adus lângă pat 2 sticle de apă și, probabil vreo 15 ore, cam așa, am stat.  Am zăcut în pat, am dat play sezonului 4 din Prison Break și în câteva ore a trecut ziua. O parte din zi am dormit-o, o parte am petrecut-o cu ochii în tavan, o parte cu ochii în laptop, o parte citind niște mesaje pe telefon, o parte mâncând un ou și două felii de pâine. Și apoi s-a făcut noapte.

Când eram mică și rămâneam singură acasă, aprindeam toate luminile din casă și televizorul trebuia să meargă constant. Dacă aveam deja laptop, mergea și el în paralel cu televizorul. Desigur, se întâmpla mai rar să rămân chiar singură acasă, având în vedere că am un frate și, de obicei, rămâneam amândoi. Dar erau momente în care da, eram și singură. Doar eu și zecile de oameni din televizor și din laptop. Zecile de oameni din filme și seriale. Oameni pe care îi lăsam să stea în jurul meu chiar și atunci când nu voiam să stau cu alți oameni. Dar despre asta vorbim altă dată.

Revenind. Acum câteva zile am fugit un pic de realitate. Câteva ore, pe fundal de Prison Break, că na, așa s-a nimerit în momentul ăla, cu două sticle de apă lângă mine și cu ochii în tavan sau în vise. Am fugit o zi și fuga asta nu a făcut decât să mă amorțească și să îmi pună întrebări și să îmi amintească de sutele de fugi de acum câțiva ani. Am fugit până când m-a oprit din fugă somnul și, fără să pot să mă bat cu el, m-a luat de acolo și m-a dus alte câteva ore în tot felul de lumi îndepărtate pe care nu aș putea să vi le descriu acum.

Apoi, a venit duminică, ziua de după fugă. Și era 9:07 dimineața și timp de 40 de minute m-am gândit dacă să mai fug un pic.

Și apoi m-am gândit că e duminică, e o zi de weekend și în weekend am învățat că trebuie să ne relaxăm. Și fuga nu e relaxare, chiar dacă de multe ori așa pare.

Deci nu am mai fugit. Am băut niște apă din sticla care mi-a mai rămas, am dat play încă unui episod din Prison Break, mi-am făcut o cafea, am mâncat bine și mi-am făcut o listă de cumpărături. Apoi, am primit un mesaj de la cineva cu care nu am vorbit de foarte mult timp. Și, brusc, aveam de planificat pentru ziua asta doar niște cumpărături și, pe neașteptate, o ieșire la ceai.

M-am gândit toată ziua. Cum ar fi fost să stau eu frumos în patul meu, cu oamenii din serial în fața mea și cu sticla aia de apă lângă mine? Fără să fac nimic special, fără să planific cum să fac niște lucruri, doar punându-mi întrebări și îngrijorându-mă pentru ele. Da, asta e fuga mea. Fug de realitate și ajung în gânduri. Și gândurile mele…

Dar m-am gândit și că ultimele 15 ore de fugă m-au obosit un pic. M-au obosit și m-au îngrijorat și m-au făcut să îmi pun întrebări și să nu găsesc răspunsuri. Așa că, măcar o perioadă nu vreau să mai fug. Oricum, niciodată când îmi vine să fug nu am condiție fizică și nici echipamentul necesar. Fuga asta vine pe neașteptate și, ciudat, nu îți dă febră musculară, obraji roșii sau un corp de senzație. Te lasă doar transpirat și cu dureri.

În fine, am vrut doar să zic că zilele trecute am avut parte de o fugă a minții. Prima pe anul ăsta. Pentru un moment m-am bucurat de ea. Apoi m-a supărat, m-a enervat, m-a dezamăgit. M-a durut și m-a amorțit. Și m-a făcut să-mi fie rușine că am fugit. M-a făcut să-mi amintesc și de alte fugi.

Așa că am scris-o aici, ca s-o fac pe ea de rușine. Și, data viitoare când fuga de realitate are chef să mă scoată iar din cotidian, poate o să se gândească de două ori. Eu așa aș face.

Continue Reading
1 2 3 37