O viață de vechituri

Două ființe o să trăiască pe lumea asta mai mult decât mine: nucul din curtea de acasă de la Brașov și broasca țestoasă pe care o avem de vreo 17 ani.

Două frici mă conving întotdeauna să mă ridic din pat dimineața fără amânări inutile: frica să nu cumva să ratez ceva și frica de a nu lăsa timpul să treacă pe lângă mine.

Două obiecte nu mă pot abține să cumpăr, oricât de multe din aceeași familie aș avea: agende și lumânări parfumate.

Două lucruri nu o să-mi placă niciodată: schimbările bruște și lenea.

Trăiesc cu toate cele de mai sus, mă bucur de ele, le accept și văd cum își fac loc în viața mea în fiecare zi. Și pe lângă ele apar alte obiceiuri, frici, obiecte de care se pare că am nevoie mai mult decât credeam, lucruri care nu-mi plac sau care-mi plac prea mult. Le accept și pe astea și trăiesc cu ele. Și o să tot fac asta până în ziua în care o să realizez că nu mai am nevoie de ele și o să bag o curățenie rapidă în lucruri și-n viață.

Trec cu ai mei printr-o curățenie chiar zilele astea. Scăpăm de vechiturile strânse de tata și bunicul în ultimii nu știu câți zeci de ani. Lucruri vechi, inutile și cele mai multe dintre ele imposibil de reparat. Unele cred că stau în pod de 40,50, 60 de ani, cine mai știe? O viață de om. O viață de vechituri. Dar sunt ale noastre, unele-i posibil să reziste pe lumea asta mai mult decât o să rezistăm noi, de altele ne e frică, pe unele istoria a arătat că nu ne-am putut abține să le tot cumpărăm și să le punem deoparte, iar altele nu o să ne placă niciodată, dar cu toate astea au fost cu noi zeci de ani.

Ce vreau să zic e că e ok să renunți la lucruri. Chiar dacă e mai greu și avem tendința să tot amânăm o curățenie necesară, e bine să-i dedicăm și ei un timp din viața noastră. Ne eliberează mintea și viața de lucruri inutile. Și e fain să ne simțim liberi. Io așa cred.

Photo: pexels.com

Continue Reading

Să ne vedem la o prăjitură

Când era mama în liceu, ieșirile în oraș însemnau de cele mai multe ori ieșiri la o prăjitură.

Era în Brașov o cofetărie destul de cunoscută (încă există, din câte știu), cofetăria preferată a lui mama, pentru că acolo găsea prăjiturile care-i plăceau ei cel mai mult.

Cum liceul Unirea (unde a învățat mama) e fix în centrul orașului, au existat destule vizite la cofetărie, pe care mama le făcea atunci cu prietena ei din liceu, Cristina.

Întâmplarea face că acea cofetărie a marcat și copilăria mea și a lui frate-miu, copilărie presărată din când în când cu ieșiri la o prăjitură cu bunicii sau părinții. Frate-miu își lua mereu Diplomat (obsedat de frișcă), eu îmi luam mereu sarailie. Pare că pasiunea mea pentru treburi orientale (cu precădere turcești) a început totuși acum vreo 20 de ani și nici nu mi-am dat seama.

În sfârșit. Să ne vedem la o prăjitură mi s-a părut mereu una dintre cele mai calme și îmbucurătoare invitații. O invitație la depănat amintiri, zis povești, făcut planuri și mâncat sarailii.

Să ne vedem la o prăjitură e și, parcă, o promisiune de pauză. Cum merităm cu toții, în general, și în perioada asta, în special.

Să ne vedem la o prăjitură e o excursie în trecut, o excursie într-un loc care ne făcea fericiți. Și azi, ca întotdeauna, zic că e bine să ne vedem la o prăjitură. Unde putem, unde ne place.

E bine să ne vedem.

E bine.

Continue Reading

O schimbare dramatică de planuri

Whaaat. N-am scris de două luni. Cea mai lungă perioadă de pauză. Whaaat. Nu se poate. Tre’ să fac ceva în privința asta. Dar ce? Despre ce Dumnezeu să scriu? Despre ce am făcut (și fac încă) în pandemia asta? Despre planurile care mi s-au schimbat sau anulat? Despre toate filmele și serialele turcești pe care le-am văzut?? Oh boy, nu sunteți pregătiți pentru asta. Sau despre ziua 77 de lecții pe Duolingo? Sau despre cum îi ador și iubesc pe Domnica și Maurice pentru live-urile de pe Elle Romania… Sau despre cărțile pe care le-am citit? Sau puținele pagini pe care le-am scris? Sau despre showurile de stand-up la care mă uit de două săptămâni încoace? Da, Netflix și Youtube, io-s aia care dă play la tot ce prinde zilele astea. Sau despre playlistul meu clișeico-șlagăro-superb din highlights de pe Insta?? Da, ăla cu cerul. Ah, și apropo de asta, să zic despre sutele de poze cu cerul din ultimele două luni? Da, sute, că o poză bună nu pică din cer, btw. 

Sau să zic oare despre cum am făcut mișcare aproape zilnic? Ah nu, că asta nu mai e cool. Ah, da’ pot să zic despre cum m-a prins furtuna pământului cu ai mei la Romană, fugind prin lacul de pe asfalt sub o umbrelă cu Avengers. Sau na, pot să mai zic despre zecile de telefoane și sutele de mesaje din martie până acum. Dar nu, mai bine zic despre masajele pe burtică pe care i le-am făcut lui pisoiu-miu sau despre ginul mov pe care l-am descoperit pe internet (Anca, să-mi păstrați, pls), sau despre șuvițele mele proaspete mov-blonde. Că orice fată își schimbă ceva la păr în momente dubioase, nu? 

Sau pur și simplu nu mai zic nimic, că am zis destul. Și mai bine stau în continuare așa, gândindu-mă la planuri anulate care trebuie făcute iar. Că eu de fapt asta voiam să vă zic, da’ m-am luat cu altele și na. 

Continue Reading

De Paște, partea a 2-a

A doua zi de Paște începe cu o cafea, niște felii de cozonac, un serial, două și pregătiri intense pentru plecarea spre bunicii din partea mamei.

Pe la 1, cam așa, ajungem în fiecare an la bunici. Nici nu intrăm bine, că bunicul ne servește cu whisky sau țuică. Dacă vrem ceva mai lejer, are și vișinată sau afinată, iar în anii mai buni chiar și caisată sau lichior de mentă.

Nu știu cum se face, dar în fiecare an când ajung la bunici de Paște mă pălește o foame de nu mai pot, chiar și cu tot cozonacul de dimineață. Așa că, de obicei, sunt cam prima care începe să mănânce.

Ca și la bunicii din partea lui tata, și aici se pun pe masă câteva gustări fără carne, pentru că na 🙂

Așa se face că la mamaia am descoperit una dintre gustările mele preferate din toată lumea – ciupercile cu maioneză, pe care le iubesc și le ador și mi le-am făcut și eu anul ăsta de Paște. Tot la ea am descoperit un sufleu de broccoli deosebit, pe care-l mănânc până nu mai pot în fiecare an. Desigur că mi l-am făcut și anul ăsta, să nu sar peste tradiție. Ah, și nu pot să sar partea de aperitive fără să menționez ouăle umplute, care-s plăcerea eternă a lui frate-miu de fiecare dată când venim aici.

La mamaia ne strângem, de obicei, cam 10-12 oameni. Suntem noi – 6 oameni, cei doi bunici, văru-miu și iubita lui, unchiul și mătușa. De cele mai multe ori vine în vizită și verișoara lui mama. Avem un neam foarte mare de ambele părți ale părinților (numai bunică-mea din partea lui tata a avut 11 frați). Dar despre asta povestim altă dată.

În sfârșit, pe la momentul în care terminăm de mâncat aperitivele și ne turnăm primul pahar cu vin (unchiu-miu se ocupă de vin, de obicei), se întâmplă de multe ori să găsim vreun film la televizor. Aici se construiesc două tabere: aia care se uită la film printre toți oamenii și gălăgia de acolo (mă regăsesc în tabăra asta, de obicei) și aia care povestește, pune muzică, zice bancuri și dansează (tabăra asta e condusă de bunică-mea și maică-mea, aceste petrecărețe ale familiei). Uneori li se alătură la dans cele două mătuși, tata, unchiu-miu. Restul nu prea servesc.

Când dansul provoacă foame, vin ciorba, friptura și sarmalele. Din nou, subsemnata e prietena garniturilor de pe masă și aștept cu interes punctul culminant al zilei, și anume „Vreți o cafea?”

Așteptarea mea nu durează mult, pentru că la mine în familie se mănâncă repede și cu poftă. Deci imediat s-a eliberat zona pentru prăjituri și cozonaci. Aici tradiția e așa: predomină cozonacul cu mac (de fapt, la mamaia am descoperit eu prima dată cozonacul cu mac și de atunci nu există sărbătoare în familie fără el), iar în afară de cozonac mai avem cam 2-3 de feluri de prăjituri – una cu napolitană și caramel cu nucă (ăsta-i fel obligatoriu de desert la mamaia) și a doua e neapărat o prăjitură cu ness – fie una cu pandișpan, fie tot cu foi de napolitană, dar umplutură de ness. Uneori avem ambele feluri.

Desigur că toate astea se mănâncă cel mai bine cu o ceașcă de cafea. Și mamaia scoate repede ceșcuțele, mama se ocupă de cafea, eu inspectez de fiecare dată ceșcuțele – drept pentru care am și plecat cu două ceșcuțe de acolo de-a lungul timpului. Îmi beau cafeaua turcească din ele zilele astea, ce să vezi 🙂

O tradiție faină pe care o aveam în unii ani era să ne uităm împreună la Sissi, Împărăteasa Austriei, filmul din 1955. Nu știu cum se făcea, dar dădeau la TV filmul cam în a doua zi de Paște în fiecare an. De la un timp nu-l mai dau.

La bunici stăm până destul de târziu în fiecare an, în jur de 8, plecăm. Lor le place să stăm cât mai mult, să ascultăm muzică, să ne uităm la TV, să bem vin, să povestim. Și, desigur, când se face ora de plecare, nu există să ieșim pe ușă cu mâna goală – mereu avem la pachet gustări și cozonac. Că na, cine naiba plecă dintr-un loc fără cozonac cu mac? Mie mi se pare un lucru imposibil.

Vizita la bunici din a doua zi de Paște e un eveniment important pentru noi. Fiindcă e unul dintre puținele momente din an în care ne întâlnim atâția oameni la un loc. Și pentru bunici contează foarte mult.

Anul ăsta ne-am făcut cu toții alte tradiții, că în viață trebuie să te adaptezi și la bine, și la greu. Totuși, trec ele, greutățile. Important e să ne gândim la chestiuni faine și să ne bucurăm de ele, chiar și de la depărtare. Așa cred eu. De asta mi-am petrecut dimineața gândindu-mă cum ar fi fost azi la masă la bunici.

În sfârșit, tocmai ce am terminat prima cafea și prima felie de cozonac de azi, pe o coloană sonoră perfectă pentru aceste vremuri. Afară e înnorat, gri, frig și ud. A plouat azi-noapte. Îmi place ploaia, îmi place vremea asta. Mă face să cred că și a doua zi de Paște va fi o zi ok.

Continue Reading

De Paște, partea I

Nu sunt acasă de Paște anul ăsta (prima dată din toată viața mea) și acest lucru mi se pare cel puțin ciudat. Așa că azi și mâine, prima și a doua zi de Paște, adică cele două zile în care la mine acasă se întâmplau niște tradiții de familie cu care ne-am obișnuit cu toții și de care cred că ne e cam dor anul ăsta, o să reiau în câteva paragrafe ce înseamnă Paștele pentru mine.

E mai mult un ajutor pentru mine, ca să petrec Paștele așa cum trebuie. E mai greu acum, dar nu recuperăm noi când trece balamucul? Stai să vezi numa.

Ei, să încep, zic. Acasă avem niște tradiții simpatice de Paște. În primul rând, imediat ce ne trezim în dimineața de Paște, tata ne dă câte o linguriță de Paște cu vin. Apoi, bem repede o cafea și, eventual, mâncăm puțin cozonac, după care mergem la masă la bunica din partea lui tata.

Bunică-mea pregătește mereu mult mai multă mâncare decât e nevoie. Pune pe masă toate rețetele obligatorii de Paște, plus alte câteva platouri pentru Ioana (ghici care Ioana?), platouri fără carne, mai exact o selecție bună de brânză, salată de vinete, salată a la russe și legume. Practic, toată lumea de la masă are ce mânca. Asta-i important.

Masa începe, fără excepție, cu un păhărel de țuică, sau, pentru cei care nu prea tolerează această băutură cu tradiție, câte un pahar cu gin. Se dă noroc, se zice „Hristos a Înviat” și se continuă cu spartul ouălor. Fiecare ia câte un ou și ăsta-i momentul în care începem oficial să mâncăm.

După ce terminăm aperitivele luăm o pauză scurtă de la mâncare, în care butonăm televizorul și ne punem câte un pahar cu vin.

Urmează, desigur, părțile 2, 3 și 4 ale mesei: ciorba de miel sau supa (în ultimii ani a existat și alternativa supei, deoarece subsemnata și mielul nu se agreează absolut deloc), friptura de miel și de pui (pe vremea când mâncam pui, aveam și această opțiune în meniu) și, desigur, sarmalele. Când urmau părțile 3 și 4 eu de obicei eram plină de la toate gustările pe care le mâncasem, așa că mâncam doar garnitura. Uneori nici pe asta, rămâneam cu vinul și vorba, că astea mi se potrivesc mie cel mai bine la mesele de familie.

Imediat după sarmale urmează una dintre întrebările mele preferate din toată lumea. „Cine vrea cafea?” Simplă, scurtă, pusă exact la timp.

Desigur că se face cafea, se aduce unul dintre seturile de ceșcuțe de cafea ale mătușă-mii, se toarnă cafea și se umple masa rapid cu vreo 2 platouri cu prăjituri și încă vreo două platouri de cozonaci. La cozonac treaba e foarte complexă: există clasicul „cu nucă”, urmat de un alt clasic, „cu rahat” și, pentru că obsesia mea cozonăcească și plăcerea mea cea mai mare a fost, este și va rămâne cozonacul cu mac, avem, desigur, și această a treia variantă pe masă. Îmi place de mor cozonacul cu mac simplu, adică fără nimic în plus (ex. rahat sau stafide), doar că buni nu se poate abține și mai adaugă câte o mică surpriză în el (de obicei stafide), așa că am acceptat și această variantă și mă bucur la fel de mult de ea.

Se mănâncă prăjituri și cozonac, se bea cafeaua și se mai toarnă un pahar cu vin. Nu am cum să nu zic că ăsta-i momentul meu preferat din tradiția de la buni: cozonacul și cafeaua, urmate de încă niște pahare cu vin și fel de fel de discuții. Practic, e momentul în care începe povestitul și cum, Doamne iartă-mă, să nu mă implic activ în orice înseamnă povestit?

Se petrec, deci, alte câteva ore cu vin, țuică, bere, dulciuri, poate încă o cafea. Se povestește, se butonează televizorul – uneori găsim câte un film sau câte o emisiune simpatică și stăm și ne uităm cu orele. Alteori, bunicul se așază pe canapea și face sudoku, moment în care ne ridicăm și noi de la masă și unii merg să doarmă un pic, alții să citească, alții la Netflix, alții la diverse alte activități. Anul trecut, de exemplu, după masă m-am băgat direct la Grand Prix-ul de Formula 1 care era programat în ziua de Paște. Anul ăsta, yok, cum ar zice turcii 🙂

Ce alte activități am avut de Paște de-a lungul timpului?

  • În liceu mi-am descoperit cartea preferată din toate timpurile, pe care am început s-o citesc chiar în ziua de Paște – De veghe în lanul de secară.
  • Când eram mici am primit cadou de Paște un iepuraș. L-am botezat Jenny. Și ziua respectivă a fost doar despre acest pufos.
  • În vreo doi ani ne-am jucat Saboteur cu părinții și bunicii.
  • Când eram foarte mici, fiindcă știam că vine iepurașul și iepurașul cu siguranță nu intra în casă, el lăsa cadourile mereu doar în curte, eu și frate-miu ne pregăteam câte un mic cuib în grădină, iar iepurașul, ce să vezi, ne lăsa cadourile fix în cuiburile pe care le pregăteam. Ce bine se orienta el, mă.
  • Ascultam muzică și scriam. Asta pentru că eu foarte rar pot dormi ziua (trebuie să se întâmple ceva extraordinar și să cad din picioare de oboseală, altfel nici o șansă).

Ce fac în ziua de Paște anul ăsta?

  • M-am trezit la 6:40 și am moțăit până pe la 8.
  • Tocmai ce am terminat de băut o cafea turcească și am mâncat o felie de cozonac cu mac de la buni – am primit prin curier un cozonac mare, cu mult mac și, desigur, niște stafide presărate prin el:)
  • Scriu acest text care se pare că va fi mai lung decât am preconizat
  • Urmează să mă uit la Cartea Junglei pe Antena 1.
  • La prânz o să-mi fac un platou asemănător cu ce mâncam acasă și o să mănânc primul ou roșu pe anul ăsta (vopsit cu mâna mea, superb a ieșit, superb!). O să beau un păhărel de țuică și apoi niște vin. S-a asigurat bunică-miu că nu-mi lipsesc vinul și țuica nici anul ăsta.
  • O să transmit urări, povești, mesaje.
  • Vreau să citesc – mai am puțin și termin al doilea Elif Shafak.
  • Probabil după prânz mai beau o cafea.
  • O să urmăresc cerul, că am înțeles că va ploua zilele astea, dar încă nu se arată nimic ploios.
  • O să fac probabil și o lecție de turcă.
  • O să stau, o să ascult muzică, o să vorbesc la telefon, o să mănânc și o să beau. Practic, o să petrec această zi cum le-am petrecut și pe restul de până acum.

Asta-i ziua de Paște. O zi ok, bună, cu sănătate. Și asta-i cel mai important. Dar deja mă pregătesc pentru partea a doua a tradițiilor de Paște, care urmează mâine. Mergem la bunicii din partea mamei, unde-i altă poveste, cam aceleași tradiții, dar cu o colecție în plus de bancuri și muzică de pe cd-urile vechi ale bunică-mii.

Continue Reading

Zile de vară în curtea dintre blocuri

În mintea mea am 10-12 ani și culeg frăguțe de la noi din grădină. E vară, prea cald afară, ai noștri sunt la muncă, dar noi, fiind în vacanță, am rămas acasă cu bunicii.

Am crescut la curte, în Brașov. Una dintre puținele case din partea aia a cartierului, curtea noastră fiind înconjurată de blocuri. Era fain că aveam unde să ne jucăm, zilele treceau destul de repede – dimineața eu și frate-miu stăteam în casă și ne uitam la Peter Pan, ne făceam un fort așa cum aveau Băieții Pierduți în desen, mâncam cereale, ne mai uitam la câteva desene și apoi, pe la prânz, ieșeam în curte.

Frate-miu își găsea de lucru – îi ajuta pe bunica sau bunicul cu diverse treburi prin curte, dar mie nu-mi plăcea să sap, să car lucruri, să intru prin magazii sau să curăț curtea. De obicei dădeam mâncare la câini, mă duceam să cumpăr pâine și să plătesc factura la curent și cablu (dap, am plătit factura la cablu de când eram foarte mică, nici nu mai știu câți ani aveam, dar mergeam mereu cu bani ficși, mă cunoșteau doamnele de la ghișeul din cartier și pe drumul înapoi spre casă mâncam și juma din pâinea cumpărată).

Când ajungeam înapoi acasă, dacă frate-miu își termina treburile casnice, mergeam în grădină și ne mai găseam lucruri de făcut. Uneori, când încă aveam porumb și multe, multe legume în curte, culegeam știuleți de porumb, castraveți, cartofi, roșii, apoi spălam câte un castravete și câte-o roșie mare de grădină la cișmeaua din curte și ne așezam pe iarbă și le mâncam.

Alteori, când avea frate-miu chef, se urca în merii din grădină. Aveam trei meri pe aleea dintre straturile cu legume – mai „trăiesc” și acum, de fapt – și lui îi plăcea să se cațere în ei. Am încercat și eu de câteva ori, dar nu prea mi-a plăcut.

Când începeau să crească merele, culegeam câteva și le mâncam așa verzi și acre – erau cele mai bune atunci!

În alte zile, ne aranjam un soi de „casă” într-o parte a curții. Aveam noi un fel de deal micuț, plin de buruieni și fel de fel de tufișuri. Și fix acolo ne-am gândit noi să ne amplasăm această „casă” în curte. Era și secretă – la început nu știa nimeni ce am făcut noi. Dar la un moment dat, tata și bunicul au început să observe că tufișurile de pe dâmbul respectiv au început brusc să se cam lase și să arate ciudat, așa că într-o zi ne-au găsit. Nu mai știu ce s-a întâmplat, dar nu prea am mai „locuit” în partea aia a curții de atunci.

Tot în partea asta a curții, unde aveam „casa” improvizată, plantase bunică-miu tufe de zmeură și fragi. Și creșteau în fiecare an, aveam mereu frăguțe și zmeură, foarte, foarte dulci și aromate. Sigur că dispăreau repede imediat ce descopeream că-s coapte. Doar pentru asta le plantase, nu? Să fie mâncate la timpul lor.

Rar aduceam și alți copii în curte. În primul rând, pentru că bunică-mii îi era frică să nu alergăm și să nu stricăm straturile de flori, legume, fructe și ce mai era. Și în al doilea rând, pentru că nu prea aveam noi mulți prieteni în cartier și nu prea cunoșteam oamenii pe acolo. Totuși, au trecut pe la noi câțiva copii de-a lungul anilor și cu toții am mâncat fructe și legume, am stat prin grădină, beam apă de la cișmea și, dacă era soare afară, mai făceam și plajă uneori.

Cam așa erau verile la noi în curte, de dimineața până după-amiaza. În jur de ora 4-5 veneau ai noștri acasă și ne mutam iar înăuntru, mâncam, făceam baie și ne băgam în pat. Eu mă uitam încă de când eram mică la telenovele (luasem obiceiul de la mamaia), așa că aveam cam în fiecare sezon câte o telenovelă la care mă uitam seara – desigur, îmi plăceau mai ales alea despre adolescenți, cu dragoste, certuri și niște comedie pe alocuri. N-au prins rău serile alea, niște ani mai târziu am participat la olimpiada județeană de spaniolă.

În fine, treceau și verile și toate vacanțele noastre, inevitabil. Și venea toamna, când mai aveam câteva zile până începea școala. În perioada aia începeau să se facă și nucile. Asta e principala activitate de toamnă la noi acasă. Avem un nuc bătrân și uriaș în partea din față a curții. Și face fructe în fiecare an. Moment în care tata, bunicul și, desigur, frate-miu, devin brusc profesioniști în „bătut nucul”, ca să putem să facem provizii pentru următorul an.

Timp de câteva zile curtea e plină de nuci și de frunze de nuc, iar bunica, mama, mătușă-mea și fooooarte rar eu:) le culeg, le decojesc și le pun la uscat la soare. Când sunt gata uscate, urmează procesul de spart nuci, mâncat și pus deoparte miezul pentru cozonaci, prăjituri, gustări, prieteni, vecini.

Unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult și mai mult pe lumea asta sunt nucile coapte puțin în cuptor, cu sare pe deasupra. Cum ar zice înțelepții, „merg cu țuică de nu mai știi de tine”.

Zilele astea de cules nuci, spart nuci, copt nuci trec incredibil de repede. Nici nu-ți dai seama când ajungi la jumătatea toamnei și soarele începe să nu mai zâmbească așa larg, ziua începe să fie somnoroasă și să meargă mai repede la culcare, iar nopțile încep să ceară o geacă în plus peste bluza aia lejeră pe care ți-ai pus-o pe tine de dimineață, când păreau niște grade ok afară.

Vacanța s-a terminat de ceva timp, diminețile petrecute cu Peter Pan nu mai sunt ce-au fost, după-amiezile cu roșii spălate la cișmea au trecut și ele. Și brusc, nici măcar nu mai ai 10 ani și nici nu mai cultivă bunica porumb în curte.

În mintea mea au rămas toate lucrurile astea puțin în ceață, cu detalii mai mult sau puțin specifice și corecte, cu întâmplări mai mult sau mai puțin cunoscute. Dar măcar au rămas, că-ș niște vremuri trecute din care am învățat ceva: eu chiar am crescut frumos. Și poate că tot procesul ăsta de creștere a trebuit să fie așa, cu niște stropi de noroc pe ici, pe colo, ca s-ajung să mă folosesc de niște lucruri de atunci în întâmplările de azi.

Mulți ani mai târziu, tufele de frăguțe din curte s-au transformat în teancuri de agende și cărți în camera mea din București, roșiile de grădină au devenit roșii cherry spălate la chiuveta din bucătărie, Peter Pan a devenit Casa de Papel, buruienile de pe dealul mic s-au transformat în griji și emoții, iar curtea s-a închis între patru pereți la etajul șase al unui bloc gri.

Și toate treburile care se întâmplă azi probabil că or să rămână și ele în mintea mea. Și poate că tot procesul ăsta de adaptare la nou pe care-l trăim acum o să ne învețe niște lucruri. Și poate o să ne învețe bine, pe cât mai mulți dintre noi. Și o să ne folosim de grijile de azi în întîmplările de mâine. Cine știe?

Continue Reading

Un documentar și două filme pentru weekendul ăsta

N-am stat degeaba weekendul trecut și am văzut și revăzut câteva filme, dintre care las trei aici, să fie pentru zilele astea. Mi-a revenit cheful de David Lynch după ce mi-au zis niște prieteni că se uitau la Twin Peaks acum câteva săptămâni. Așa că, două dintre de pe lista ce urmează sunt David Lynch stuff. And they’re sooo good. Weekend bun să fie!

  1. Mulholland Drive (2001) – Ăsta e preferatul meu de David Lynch. Și am și o poveste cu el, probabil de asta mi-a rămas așa în suflet și-n minte. Am auzit de Mulholland Dr. prima dată în 2012, când făceam un tur al Los Angelesului cu niște spanioli. Ne plimbam pe, ghici unde, Mulholland Drive, moment în care unul dintre ei m-a întrebat dacă am văzut filmul. Am zis că nu, iar el a continuat „You should watch it, many things happen on Mulholland Drive. For example, look, we got lost.” Ne pierdusem un pic de restul grupului și stăteam așa pe alee și ne holbam la oraș, care se vedea pretty nice de acolo. Sigur se vede și mai fain noaptea, dar noi am prins doar vederea de zi. De atunci, m-am mai pierdut de câteva ori pe Mulholland Drive, de fiecare dată din patul meu sau de pe canapeaua cuiva. Și a fost ok până la urmă.
  2. David Lynch: The Art Life (2016) – Mi se pare un documentar foarte bun de văzut în perioada asta, când poate uneori simțim că ne dispare simțul creativ, ne simțim goi și fără idei, și atunci poate e util și mișto de văzut cum omul ăsta și-a dezvoltat spiritul creativ de-a lungul vieții. Cam despre asta e vorba aici.
  3. Judy (2019) – De câteva luni am tot vrut s-o văd pe Renee Zellweger drept Judy Garland. Așa că m-am uitat la Judy și vedeam în imagini o bună parte din poveștile pe care le-am citit despre femeia asta. Filmul prezintă ultimele luni din viața ei, alternând cu imagini din adolescență, când Judy intrase în lumea filmului și casa de producție o pregătea intens (și periculos) pentru rolul vieții ei. Mi-a plăcut. Și mi-a trezitul apetitul pentru câteva documentare despre Hollywood-ul secolului XX (obiceiurile vechi nu dispar așa ușor hehe), dar despre astea vorbim altă dată.

cover photo: pexels

Continue Reading

Expresii despre timp pe care le-am tot auzit în perioada asta

Adică azi avem o lecție de vocabular de sezon. Lista e deschisă.

“Pierd timpul”

“Să treacă mai repede timpul”

“E timpul să fim oameni”

“Trece timpul pe lângă noi”

“E momentul să ne acordăm niște timp nouă”

“Zilele astea hai să nu mai zicem că n-avem timp”

“Ce timpuri/vremuri de rahat”

“Dă-ți timp”

“Am primit timp”

“Eu nu mai am zi și noapte, am pur și simplu timp”

“Fă-ți timp. Ah, stai.”

“Ce faci cu timpul tău?”

“Am câștigat puțin timp”

“Trebuie să profiți de timpul ăsta”

Cover photo: pexels

Continue Reading

Jurnal de dimineață de stat în casă de o lună încoace

Dragă jurnal,

Astăzi m-am trezit la 7:20, am făcut un workout fain de 25 de minute, mi-am făcut o cafea și am mâncat fulgi de ovăz cu o banană. Am început bine, nu? Așa zic și eu.

Am mâncat, a fost bun, am băut cafeaua, m-am uitat la un vlog scurt, le-am scris alor mei, le-am trimis fetelor poza cu Leoncin a zilei, m-am dat cu cremă și cu serul ăla fain fără de care chiar nu mai pot să trăiesc și m-am uitat pe Fb și Insta la memories, că-s pline de surprize astea două. Dar se pare că nu s-a întâmplat nimic deosebit azi în trecutul meu, asta e. Am mai stat un pic și mi-am pregătit playlistul de ascultat azi în orele de lucru. M-am hotărât că azi îmi fac paste cu ton, că n-am mâncat ton de vreo două săptămâni.

Ah, cum era să uit, îți dai seama?? Am făcut și câteva lecții de turcă pe Duolingo, am terminat nivelul basic, merit felicitări.

În fine, hai că te las, încep treaba, că dimineața am avut mereu cel mai mare spor. Cred că-s ca melcii ăia care apar după ploaie și când ieși dimineața din casă nu mai vezi pe nimeni pe trotuar în afară de ei, care deja își văd liniștiți și cu spor de treaba lor. Adică încearcă să meargă înainte. Și de multe ori reușesc. Dacă nu sunt striviți. Eu sper, totuși, că n-o să fiu strivită. Nici măcar din greșeală. Aș fi tristă după aia.

Hai, pa, ne auzim!

cover photo: eu, în 2015, pe aleile Muzeului Astra din Sibiu. 

Continue Reading

Clothes on film: Gilda

De când n-am mai scris în rubrica asta! Mult timp o trecut 🙂

Dar, cum mă aflu într-o perioadă în care tot văd și revăd filme, m-am întors cumva în anii ’40 la Gilda, cu Rita Hayworth. Și nu știu cum de nu am scris încă aici despre rochiile purtate de ea în acest film despre viața unei femei căsătorite cu directorul unui cazino.

Fiecare scenă aduce câte o nouă ținută absolut superbă. Și, deși filmul e alb-negru și nu vedem creațiile în adevărata lor splendoare, nu ai cum să nu te lași impresionat(ă) de ele și de cât de frumos arată pe Rita Hayworth, care oricum era o superbă și o perfectă.

Costumele din Gilda (1946) au fost create de Jean Louis, care la vremea aceea era Head Designer al casei de producție Columbia Pictures. Cu fiecare ținută din film, a transformat-o pe Rita Hayworth într-un icon al modei acelei vremi și al Hollywood-ului, în general. Și mâinile lui n-au făcut frumos doar aici – Jean Louis a creat și rochia strâmtă, strălucitoare, perfectă, pe care a purtat-o Marilyn Monroe când i-a cântat Happy birthday, Mr. President lui John F. Kennedy. Și na, a îmbrăcat, de fapt, cam toate divele din Hollywood în perioada aia.

Dacă aveți chef de un film vechi și dacă vreți să faceți cunoștință cu Rita, unul dintre simbolurile epocii de aur a Hollywood-ului, chiar trebuie să vedeți Gilda. Și până atunci, las aici câteva ținute din film. Absolut su-per-be.

 

rita-hayworth-in-gilda-7-e1312987462543

rita-hayworth-in-gilda-11-e1312987757770

style-gilda-e1312984718630

rita-hayworth-in-gilda-3-e1312985544317

John_Kobal_Foundation-Rita-Hayworth-for-Gilda_grande

Și preferata mea:

e2a94bdf6eab03a0ff49285d2b3e032e

Mai multe detalii despre poveștile ținutelor din Gilda și sursele pozelor:

Style in film

Rita Hayworth on Pinterest

 

Continue Reading
1 2 3 44