Ioana Moasa

De la un timp mă tot uit la emisiuni din astea de talent și urmăresc din ce în ce mai mulți vloggeri. Nu prea îi urmăream, recunosc, dar acum nu prea mai trece zi fără să văd ce se întâmplă nou pe Youtube.

Și urmărind toate poveștile astea mi-am dat seama că toți oamenii ăia care apar pe ecrane (fie că-i TV, fie că-i ecranul laptopului cu un video de pe Youtube) au două lucruri în comun: pasiunea și curajul. Pasiunea pentru un anumit lucru – video, magie, dans, modă, vorbit etc. și curajul de a-și expune pasiunea aia în fața oamenilor. 

Când eram mici voiam să stăm și noi la mese pe terase, ca oamenii mari.

Dar ce se întâmpla de fapt, mai făceam opriri prin crâșma din cartier fiindcă ne dădeau la bar câte o halbă maaare de apă atunci când ne era sete. Gratis.

După ore de fugă, sărit elastic, certat prin cartier, mers cu bicicleta și rolele și jucat ascunselea, ne lua setea și făceam câte o mică pauză la cârciumă, pentru apă. Ne știau deja, pregăteau de multe ori halba încă de când ne vedeau intrând în curte.

Până acum câțiva ani mergeam în vacanță într-un sat mic din Prahova. În fiecare vară stăteam câte o săptămână-două acolo, departe de absolut orice haos, în pădure, într-o casă absolut minunată, cu o livadă de pruni de zeci de metri în care mă pierdeam în fiecare zi cu câte o carte pentru câteva ore bune.

În vacanțele alea am citit foarte mult. M-am îndrăgostit de Dostoievski prin Nopți albe, l-am cunoscut oleacă și pe Kafka în Castelul și Procesul, i-am citit Copilăria, Adolescența, Tinerețea lui Tolstoi și mi-o imaginam pe a mea printre frunzele copacilor. 

„A-nceput ca o greșeală.” 

Prima propoziție din prima carte a lui Bukowski, „Poșta”.

Când eram mică nu-mi plăcea să iau decizii. Mi se părea mai simplu să zic „nu-mi pasă, cum vrei tu”. Prost obicei, încă-l practic uneori. Nu faceți așa. Nu luam decizii fiindcă eram timidă, nu-mi plăcea să ies în evidență, mai ales prin vorbe sau decizii care puteau fi contestate de alte părți. Nu simțeam că-mi puteam asuma o decizie. Mereu când vorbeam mi se părea că sunt judecată. Așa că, inconștient, am luat decizia de a nu lua decizii.

Când am mai crescut, fire matură și independentă cum mă credeam la 14 ani, am luat pentru prima dată o decizie de una singură. Și e până azi cam cea bună decizie pe care am luat-o vreodată.