4 povești din ultimii trei ani de mers cu trenul

23E55B1E-D69F-4F84-9AE2-A086372C9AC6

Merg foarte des cu trenul. E unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult pe lume. Poate și fiindcă m-am obișnuit cu astfel de deplasări în ultimii ani.

Și, pentru că în tot timpul ăsta am reușit să strâng câteva amintiri și povești interesante, poate că e timpul să le și pun la păstrare. Încep, așadar, o listă de 4 amintiri din tren, cu oameni și animale.

  1. Acum vreo patru ani, când încă nu mă angajasem în București, dar aveam un internship și mergeam la master, puteam să plec de acasă, de la Brașov, luni dimineața, astfel încât să mai prind și duminica întreagă cu ai mei. Într-o luni dimineață îmi amintesc că am nimerit așa bine într-un compartiment, încât eram doar eu acolo. Un lucru perfect, dat fiind că voiam doar să mai dorm un pic și apoi să citesc. Dar n-a fost să fie. La câteva minute după mine, a urcat în compartiment un domn mai ciudățel, cu un bichon alb pufos și agitat. Avea să se așeze fix în fața mea, că nu prea erau locuri în tren, avea să-mi spună că este scriitor și acum lucrează la un roman thriller, dar de ceva vreme nu mai poate să scrie, așa că se plimbă ca să își găsească inspirația. Și mai aveam să aflu că fosta lui iubită îi dăduse bichonul agitat, pe care l-a botezat Diana.
  2. Un pic mai recent, de vreun an și ceva, mă duceam la Brașov într-o vineri seara. În Gara de Nord urcă o mămică și cei 8 copii ai ei. Nu mai știu exact câți copii avea, să fiu sinceră, dar sigur erau cel puțin 7, fiindcă mă gândeam în momentul ăla cum am nimerit să stau lângă Albă-ca-Zăpada 2.0. Yes, sigur că s-au așezat cu toții lângă mine. În timp ce îl așteptau pe tătic să vină cu biletele, mâncau fiecare câte un burger și cartofi de la Mec. Totul bine, copiii fericiți, la oră fixă pleacă trenul. Fără tătic. Nu reușise să ia toate biletele și o suna disperat pe mămică. Aceasta, de un calm extraordinar pe care l-am admirat din prima secundă, i-a spus că trenul a plecat, va face ea cumva să ia bilete din tren și se întâlnesc peste câteva ore din nou la Sinaia. Evident că am aflat cum îi chema pe toți copiii, care erau vârstele lor, ce o să facă în weekend, cui nu-i plăcea McPuișorul și care dintre ei erau “the second parents” pentru cei mai mici. Una dintre cele mai mișto călătorii ever. Și nu glumesc.
  3. Un pic mai demult, pe vremea când mergeam mai mult cu CFR-ul,  am nimerit în compartiment cu o fată care avea un program strict de mese. Nu am intrat în detalii, dar a desfăcut două caserole până am ajuns la București, mi-a explicat ce conținea fiecare fel de mâncare și mi-a redat ambiția de a-mi pregăti pachețel pentru prânz. Nu m-a ținut mult.
  4. Nu cred că v-am povestit pe blog până acum nici de controlorul tânăr, de vreo 20 și ceva de ani, student în Brașov, care-și petrecea zilele făcând curse Brașov-București și retur. Am devenit un fel de “buddies” și, după ce verifica toate biletele pasagerilor, timp de aproximativ 3 ore aflam absolut tot ce a mai făcut el de când nu ne-am mai văzut. Tot. Iar eu nu povesteam nimic, că n-aveam loc. Grele vremuri. Dar amuzante, mă întreb ce-o mai face acum, că nu l-am mai văzut de peste un an.
Continue Reading

Dar tu ce faci, de fapt, în fiecare zi la muncă?

15EFE747-7E4C-479C-97B2-440C901C73E3

Ohooo de câte ori am primit și primesc încă întrebarea asta. Îmi vine și să râd de câte ori trebuie să explic ce fac la muncă.

Uneori, oamenii spun “ah, fain, cred că aș putea încerca și eu.” Alteori zic “ah, asta faci? Părea că faci ceva super complicat.” Sau mai aud câte un “tare, dar chiar vrei să faci asta toată viața?”.

Desigur, din când în când se mai întâmplă și critici sau opinii de genul “da, măcar tu stai toată confortabil într-un birou și nu faci chestii așa grele, care să te consume și obosească și enerveze.”

M-am obișnuit ca oamenii să nu înțeleagă ce fac la muncă și să îmi spună că ar putea și ei să facă ce facem noi în comunicare. Că e simplu și imediat te prinzi care-i treaba.

Și, de fiecare dată când vine cumva vorba de munca mea și de ce înseamnă ea, îmi amintesc de momentul în care am descoperit domeniul ăsta în care am ajuns să lucrez.

Eram în liceu și mi-a zis psihologul școlii că, dacă nu știu ce să fac mai departe, mi-a ieșit la un test că mi s-ar potrivi ceva artistic, litere sau publicitate.

Arta a ieșit clar din discuție – nu vreți să mă auziți cântând, nu sunt în stare să fac vreun dans de performanță, cu scrisul mă descurc, dar sunt prea leneșă să mă dedic cu totul lui și de pictură nici nu vreau să vorbesc că mă supără foarte tare.

Ar mai fi fost actoria, care să zicem că ar fi putut fi o opțiune, dat fiind că aveam o perioadă în care strigam în toate părțile că eu trebuie să-l cunosc pe Tarantino și că trebuie să fac și stand up fiindcă uneori sunt funny și e super să faci oamenii să râdă. Astea mai sunt valabile și azi, doar că nu prea mai sunt funny.

În fine, din domeniile de mai sus picau și literele pentru că nu prea îmi doream să fiu profesoară de română (auzisem că ăsta era principalul job al absolvenților de litere).

Așa că, am început să mă interesez dacă publicitatea chiar însemna că faci reclamele alea pe care le vedeam la TV și de care voia să scape toată lumea. Și am aflat că da, aia însemna.

Niște ani mai târziu, în facultate, am aflat că, de fapt, publicitatea e parte din domeniul comunicării și că în domeniul ăsta mai există și alte ramuri faine care te fac să scrii mult și să-ți folosești creativitatea și să cunoști oameni super faini și să lucrezi mult și să faci proiecte pe care să le arăți altora și să fii mândru de ce ai făcut.

Așa că, m-am dus la profesorul meu din facultate cu care am dat un examen care s-a numit “Planificarea carierei” și i-am zis exact ce o să fac eu în următorii 10 ani (aveam 22 de ani pe vremea aia).

În seara asta, la o bere și o pizza și o discuție despre cum ne întreabă lumea destul de des ce facem noi la muncă, mi-am amintit de examenul ăla la care, evident, tocilară isteață și de carieră fiind, am luat 10.

5 ani de la examenul ăla, cu mici excepții, mi-am urmat aproape propoziție cu propoziție planul. Excepțiile constând în schimbarea unor lucruri care mi-am dat seama că mi se potrivesc mai bine decât altele.

Și am vrut să scriu azi despre asta pentru că, în ultimii ani am învățat că cel mai important lucru în viața profesională nu e să ai un plan de carieră de nota 10, ci să ai un plan de carieră care să te facă să simți că tu ești de nota 10.

În ceea ce mă privește, din fericire, se pare că mă descurc la făcut planuri.

Dar tu ce faci, de fapt, în fiecare zi la muncă?

Continue Reading

O zi de ne-amânat lucruri. Și ce bine ar fi să avem mai multe zile din astea.

56962046_2291536717769955_5958344860577562624_n

Azi e o zi bună. E duminică.

M-am trezit la 7:15. La 7:24 am intrat pe Facebook și pe Instagram, ca de obicei. Pe la și jumate am început să citesc un articol bun pe Medium, despre ce crezi tu despre tine atunci când vrei să ai mereu dreptate și cum îi afectezi, de fapt, pe cei din jur cu această dorință puternică a ta.

Mi-am făcut o cafea la ibric și două felii de pâine cu unt și miere, apoi am scris niște lucruri pe care trebuia să le scriu joia trecută pentru niște prieteni, dar nu am reușit să îmi găsesc cuvintele și concentrarea.

La 9:00 a început Grand Prix-ul Formula 1 din Shanghai și, ca o fană care sunt (de curând, e drept), am fost foarte emoționată și determinată să-l văd pe puștiul Leclerc pe podium. Nu s-a întâmplat. Totuși,  I love him. Are 21 de ani și pilotează cu Vettel pentru Ferrari. Nu e deloc de ignorat, am eu o chestie cu tinerii care fac lucruri mari.

Și, în toată dimineața asta faină, dar plină, m-am gândit la toate lucrurile pe care îmi doresc să le fac și nu le-am făcut încă. Nu doar că nu le-am făcut, dar nici nu m-am apropiat măcar un pic de ele. Și caut motive pentru care nu am făcut asta.

E lene? Oboseală sau plictiseală? Indecizie? Poate nu vreau suficient de mult să fac toate lucrurile astea? Poate nu sunt pregătită să le fac? Mi-e frică? Am emoții că nu o să fie cum vreau eu? Ce naiba poate să mă facă să le amân de aproape un an încoace?

Și nu vorbesc despre decizii majore, care-mi vor schimba radical viața. Ci lucruri normale, unele dintre ele chiar mărunte, dar care mă pot ajuta să îmi mai descopăr pasiuni, plăceri, momente de liniște. Iar eu, în loc să le încerc și să văd ce stare îmi dau, le tot amân cu nesimțire.

Totuși, azi, fiind această zi bună, am făcut două lucruri pe care le-am tot amânat. Și mi-a prins bine, m-am simțit bine. Evident că m-am gândit de 17 ori dacă să le fac sau nu, dar până la urmă am lăsat și gândurile alea deoparte. Ca niciodată. Eu de obicei nu las gândurile deoparte, din păcate.

Tot în dimineața asta mi-am dat seama că nu am mai scris pe blog de peste o lună. Dovadă fiind faptul că ăsta e primul post din capitolul „27”. Un capitol care sper să fie lung. Și care a început tot fiindcă am hotărât ca, în sfârșit, să fac niște lucruri pe care le-am amânat.

Poate învăț și eu, ca mulți alții ca mine, să nu mai amân lucruri care-mi fac bine. Cum ar fi?

 

Continue Reading