Sold out pentru un spectacol care n-are încă dată

dark-excavation-graphic-1601495

Să te regăsești pe tine însuți e un proces foarte complicat, de lungă durată și plin de insecurități și întrebări.

Acum vreo doi ani, într-un moment de maximă tensiune și supărare, după multe luni în care nu mai reușeam să mă bucur de lucruri sau de oameni, cineva mi-a zis „o să vezi că o să te regăsești în curând”. Nu s-a întâmplat așa curând regăsirea asta, a mai durat ceva timp până să trăiesc măcar o impresie de regăsire.

La momentul ăla, pentru că nu mai puteam să înțeleg ce naiba se întâmpla, de ce nu mai pot să fiu cum eram în urmă cu câțiva ani, de ce nu mai pot să zic glume idioate, să vorbesc mult, să fac gafe, să îmi fac ușor prieteni, m-am afundat într-o groapă a dezamăgirii de sine. Am intrat în groapa asta comparându-mă fără oprire cu mine, cea care eram cu 3 ani în urmă, calculându-mi toate reușitele pe care le aveam atunci, reușite care nu se mai regăseau în viața mea și pe care mi le doream extrem de mult, ca să mă simt din nou utilă.

Timp de câteva luni nu reușeam decât să mă gândesc la momente nasoale, care nu-mi lăsaseră decât amintiri urâte și care mă făceau să mă simt și mai aiurea decât mă simțeam deja. Nu mai vedeam oamenii ok din jurul meu, ieșeam în oraș dar abia așteptam să merg să dorm, mă bucuram când urcam în tren spre București, fiindcă știam că în curând urma să fiu singură.

Iar starea asta m-a ținut foarte mult timp. Uneori, cred că e parte din mine și o simt cum mai iese la suprafață din când în când.

Și, gândindu-mă destul de des la cum am putut să mă port cu mine în lunile alea, am ajuns la un gând: poate că toată starea și povestea de atunci a fost cauzată de faptul că, în mod evident, începusem să mă schimb odată cu mutarea în alt oraș. Mi se zicea că am un accent mișto, că se vede că sunt din Brașov (nu înțelegeam cum se vede asta) și că trebuie să mă obișnuiesc cu viața de capitală.

Am început un proces de adaptare care s-a dovedit a fi un pic șocant. Fără să-mi dau seama, mi-am schimbat modul de a vorbi și a cunoaște oameni, m-am închis destul de mult în mine, a început să-mi fie rușine să vorbesc în public și să-mi măsor foarte mult cuvintele. Eram ca un robot care se gândea 20 de secunde înainte să deschidă gura, ca să fie sigur că zice ce trebuie. Pe scurt, mă schimbasem destul de mult și nu eram obișnuită cu schimbări atât de bruște și destul de radicale. Atunci mi s-a zis că trebuie să fac cumva să mă regăsesc.

Doi ani mai târziu, nu m-am regăsit complet. Încă mă caut. Uneori, mi se pare că mă văd pe mine de acum câțiva ani, cea care vorbea non-stop în public, în privat, indiferent cine ar fi fost în jur. Alteori, mă supără anumite lucruri și intru în carapace, de unde nu mai ies câteva zile. Am și perioade în care simt că nici nu pot să deschid gura. Astea mă sperie cel mai tare. Și perioade în care mă sperii de orice mă așteaptă dincolo de ușa de la apartament. Astea-s perioadele care dor.

Dar, în cele mai multe zile, mă gândesc că „o să mă regăsesc de tot în curând”. Nu o să mai simt doar o urmă de regăsire. Iar în momentul ăla, o să beau și o să vorbesc și o să fac 2.000 de glume idioate. O să fie un spectacol sold out.

Brene Brown m-a inspirat să scriu azi, după ce am ascultat-o aici: 

Continue Reading