Să ne vedem la o prăjitură

Când era mama în liceu, ieșirile în oraș însemnau de cele mai multe ori ieșiri la o prăjitură.

Era în Brașov o cofetărie destul de cunoscută (încă există, din câte știu), cofetăria preferată a lui mama, pentru că acolo găsea prăjiturile care-i plăceau ei cel mai mult.

Cum liceul Unirea (unde a învățat mama) e fix în centrul orașului, au existat destule vizite la cofetărie, pe care mama le făcea atunci cu prietena ei din liceu, Cristina.

Întâmplarea face că acea cofetărie a marcat și copilăria mea și a lui frate-miu, copilărie presărată din când în când cu ieșiri la o prăjitură cu bunicii sau părinții. Frate-miu își lua mereu Diplomat (obsedat de frișcă), eu îmi luam mereu sarailie. Pare că pasiunea mea pentru treburi orientale (cu precădere turcești) a început totuși acum vreo 20 de ani și nici nu mi-am dat seama.

În sfârșit. Să ne vedem la o prăjitură mi s-a părut mereu una dintre cele mai calme și îmbucurătoare invitații. O invitație la depănat amintiri, zis povești, făcut planuri și mâncat sarailii.

Să ne vedem la o prăjitură e și, parcă, o promisiune de pauză. Cum merităm cu toții, în general, și în perioada asta, în special.

Să ne vedem la o prăjitură e o excursie în trecut, o excursie într-un loc care ne făcea fericiți. Și azi, ca întotdeauna, zic că e bine să ne vedem la o prăjitură. Unde putem, unde ne place.

E bine să ne vedem.

E bine.

Continue Reading