30 day writing challenge – Day 10 | Cand m-am simtit puternica

SANYO DIGITAL CAMERA

S-a întâmplat acum 6 ani. Prima dată când am plecat singură undeva și prima dată când am zburat cu avionul.

Până la prima escală am plâns tot drumul. Stewardesele îmi deveniseră best friends și mă asigurau că nu o să se întâmple nimic.

Nu eram mică, aveam 20 de ani, dar mi-era foarte frică de avion și de ocean. Și am zburat aproape 14 ore cu avionul peste ocean. N-am închis un ochi, n-am vorbit cu nimeni. Nu prea mai țin minte nimic din zborul ăla.

Dar am rămas cu capul pe umeri, le-am ascultat pe stewardese și la un moment dat mi-am dat seama că eram singură, mergeam într-un loc în care cine știe când găseam un telefon de pe care să pot să sun acasă, aveam niște bani, dar trebuia să trag de ei până la primul paycheck, pentru că n-aveam așa mulți. Iar primul paycheck venea după primele două săptămâni de muncă. Așa că am hotărât să mă descurc. Și a fost cam cea mai bună decizie pe care am luat-o până acum.

Țin minte că am ajuns la destinație și în următoarele 3 luni am zburat cu încă 6 avioane. De două ori am zburat peste ocean.

Și mi-a trecut frica. Am început cele trei luni fiind singură și le-am încheiat cu zeci de oameni în jurul meu. Cu niște bani câștigați de una singură lucrând 7 zile pe săptămână câte 12-13 ore pe zi, fără să simt măcar că aș fi obosită. După muncă stăteam cu noii mei prieteni, socializam și vorbeam cu ai mei de acasă. Dormeam 3-4 ore pe noapte. Când aveam dimineți în care vedeam că nu mă pot ridica din pat, îmi luam o zi liberă și dormeam până pe la 2. Apoi eram ca nouă și în ziua următoare o luam de la capăt. În alte zile, când aveam liber, mergeam la plimbări și ziua trecea fără ca măcar să o simt. Și seara eram fresh.

Au fost câteva luni în care am învățat să mă descurc singură. De la a-mi căra bagajele și a mă descurca oriunde, oricând, și până la a-mi asuma responsabilități și munci pe care nu le mai făcusem, sau la a mă durea sufletul când cheltuiam și cel mai mic ban pe care-l câștigam.

La finalul acelor luni chiar m-am simțit puternică. Nu mai plecasem așa și nu mai aveam nici colegi sau prieteni care să fi plecat de capul lor pe undeva, fiindu-le frică de avion sau de ape adânci.

După trei luni, în avionul care zbura peste ocean spre casă, mă gândeam că sunt tare. Că am reușit să fac o mulțime de lucruri și să văd o mulțime de locuri, că mi-am făcut prieteni și nu am mai plâns nici măcar o dată în alea trei luni.

Când m-am întors acasă am scris într-un carnet că eu cred că sunt cea mai puternică persoană pe care o cunosc. Atât de tare m-am bucurat că m-am descurcat singură.

Și încă sunt de aceeași părere. Cred că toți ar trebui să avem părerea asta despre noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *