Amintiri din a doua copilărie – Los Angeles, California

SANYO DIGITAL CAMERA

Au trecut aproape patru ani de când am vizitat Los Angeles-ul. Țin minte și acum senzația pe care am simțit-o când am coborât din avion pe LAX. Cred că niciodată n-am văzut atâția oameni la un loc, oameni diferiți, grăbiți sau, dimpotrivă, foarte calmi și tăcuți. Aveam 20 de ani și voiam să văd unde locuiește DiCaprio.

Pe 28 septembrie 2012 am plecat din Parcul Național Yellowstone, unde venea deja iarna. Am plecat îmbrăcată bine, cu două hanorace pe mine, pantaloni lungi, fes pe cap și noua mea pereche de șosete groase cu elani. Arătam ca un adevărat călător, cu rucsacul în spate, încă două genți pe fiecare umăr și trolerul mare în care am înghesuit cadouri, haine și tot felul de suveniruri care mi-au atras atenția prin Yellowstone.

Zborul spre LA nu a fost foarte lung, vreo 2-3 ore parcă. În avion m-am împrietenit cu o fată mai mică decât mine cu un an și cu mama ei care, când a auzit că merg singură în Los Angeles, a început să-mi explice pe unde să merg, ce să vizitez, unde să nu merg și de ce fel de oameni să mă feresc. M-a întrebat unde stau și s-a asigurat că era o zonă ok. Ceea ce m-a uimit a fost că mi-a lăsat numărul ei de telefon și mi-a zis s-o sun orice mi s-ar întâmpla. Când am coborât din avion, m-au ajutat să ajung la hotelul la care îmi rezervasem cameră și brusc m-am simțit foarte norocoasă. Am învățat să cred în „the kindness of strangers”.

Prima zi în LA este ziua pe care nu o s-o uit niciodată. M-am trezit pe la 9 și m-am dus să mănânc. M-am așezat la o masă lângă un grup de spanioli. În timp ce îmi vedeam de cerealele mele nu am putut să nu trag cu urechea la ce vorbeau și am auzit ce plănuiau să facă în ziua respectivă. În secunda doi m-am întors spre ei, am zis frumos „Hola”, m-am prezentat și i-am întrebat dacă nu mai au un loc în mașină și pentru mine. Au fost atât de încântați de faptul că știam spaniolă, încât s-au uitat unii la alții și m-au luat rapid în gașcă.

Mi-am petrecut prima zi în LA colindând orașul împreună cu un grup de spanioli foarte de treabă și vorbăreți. Unul dintre ei era un fel de ghid, știa atâtea lucruri despre fiecare loc pe care l-am vizitat și eu îi puneam atâtea întrebări, încât mă simțeam ca la școală. Prima oprire a fost pe dealul Hollywood. Am urcat până la semn. Nu e chiar așa cum mă așteptam, mi se pare că semnul „Brașov” de pe Tâmpa arată mai bine de aproape. Dealul Hollywood e doar un alt deal, diferența e că îl știe toată lumea.

Însă, cel mai bine din ziua aia îmi amintesc orele petrecute în Griffith Park, una dintre atracțiile principale ale Los Angeles-ului. Foarte multe filme au scene filmate în acel loc, mai ales datorită așezării și priveliștii pe care o oferă asupra orașului. Am vrut tare mult să ajung acolo.

SANYO DIGITAL CAMERA

Când ne pregăteam să vizităm observatorul Griffith, am trecut din întâmplare pe lângă un mic monument dedicat lui James Dean și filmului Rebel fără cauză. Am rămas în fața lui jumătate de oră. Am citit inscripția de pe el de cel puțin 5 ori și m-am holbat la monument de cel puțin 30. Nu am crezut că o să ajung în locul în care a fost James Dean în urmă cu peste 50 de ani și în care a fost filmată una dintre scenele emblematice din istoria cinematografiei (scena de final din Rebel fără cauză, filmată în 1954 în Parcul Griffith și în Observator).

SANYO DIGITAL CAMERA                SANYO DIGITAL CAMERA

Cum stăteam eu și mă holbam la James Dean, nu mi-am dat seama că spaniolii nu mai erau lângă mine.

Nu știam ce să fac. Dacă să vorbesc cu cineva să mă ajute să-i caut pe spanioli, dacă să-i caut eu sau dacă să stau lângă capul lui James Dean până-și dădeau seama spaniolii că nu mai eram cu ei și se gândeau să vină să mă caute. M-am panicat, am început să număr banii pe care-i aveam la mine, pentru că tot ce-mi trecea prin cap era cum o să ajung eu la hotel, care era fix în partea opusă a orașului. Mă gândeam cum să fac să am un accent american, ca să nu se prindă nimeni că sunt străină și să mă păcălească în vreun fel.

Tot ce aveam la mine era o geantă mică în care erau niște bani și un pachet de șervețele. Am fugit să-i caut pe spanioli. Am intrat în Observator, am făcut vreo două ture, nimic. Am ieșit afară, am făcut ocolul Observatorului, dar iar nimic. Apoi am observat niște scări care duceau pe acoperiș. Iar pe scări erau doi dintre spanioli și strigau „Juanaa!”. Își dăduseră seama că m-au pierdut, măi. Am fost fericită și am strigat „Estoy aqui!”

În tot timpul ăsta, nici nu observasem că se însera. De pe dealul Observatorului se vedea undeva, departe, în partea dreaptă, semnul Hollywood. În față vedeam câteva clădiri înalte înconjurate de o mulțime de lumini roșii, galbene, portocalii. Iar soarele apunea atât de frumos, pe un cer senin și fără urmă de nori. Și partea cea mai frumoasă, afară era atât de cald și plăcut, încât îți venea să dormi acolo, în mijlocul parcului.

Dar am plecat curând spre hotel. L-am lăsat în urmă pe James Dean și mi-am lăsat în urmă spaimele de om rătăcit. Iar azi îmi amintesc exact ce am simțit în momentul în care m-am trezit singură în LA. Niciodată în viața mea nu m-am simțit mai hotărâtă să mă stăpânesc și să învăț să mă descurc.

Dintre toate poveștile mele, asta-i una dintre cele mai dragi. Am zis s-o trec rapid aici, într-o pauză de curățenie. Am călătorit puțin în timp, e timpul să mă-ntorc la treabă. Pe data viitoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *