Câte amintiri încap într-o cameră?

13115331_1134803643227352_1481090010_n

Am venit acasă de Paște. Și totul e exact cum trebuie.

Prima zi de Paște o petrecem cu bunicii din partea tatălui, care pregătesc masa și vinul încă de pe la 9 dimineața.

A doua zi de Paște o petrecem mereu la bunicii din partea mamei, unde ajungem pe la 12 și unde elementele principale sunt cozonacul cu mac, whiskey-ul și pălinca.

În fiecare an îmi place să ciocnesc ouă cu bunicii, în timp ce mă gândesc ce să mănânc prima dată. Bunicile au grijă să fie pe masă și gustări pe bază de legume și brânză, pentru că eu sunt mai pretențioasă și nu mănânc drob, friptură sau ciorbă de miel.

Anul ăsta parcă prețuiesc mai mult momentele astea. M-am mutat în camera mea ca să scriu câteva rânduri și mă tot uit pe pereți.

Nu s-a schimbat nimic de vreo 7 ani. Încă îi am pe Ian Somerhalder și pe cei trei crai din Gossip Girl pe pereți (da, nu sunt foarte mândră de asta), într-un colț am lipit prin clasa a 11-a coperta lucrării mele de atestat la engleză, de care am fost și încă sunt foarte mândră, pe dulapul din fața patului stau lipiți Johnny Rotten și Sid Vicious, pe peretele din fundul camerei am lipit ditamai posterul cu Elvis, Marilyn Monroe, James Dean și Humphrey Bogart, pe care l-am primit de la un amic când am fost plecată în Yellowstone, iar de cheia unui dulap stau atârnate toate badge-urile pe care le primeam pe la evenimente când făceam voluntariat.

Mai am câteva teancuri serioase de cărți și mape pe birou, iar deasupra lor stă atârnată pe perete o poză cu mine la grădiniță, când moda principală era ca de Paște să ni se facă poze stând între doi iepuri de pluș. Mi-am păstrat și acum biroul plin, deși nu l-am mai folosit de câțiva ani. Nu mi-a plăcut niciodată să am biroul gol, mi se pare că dacă nu are caiete sau cărți pe el, e degeaba. Când eram în liceu îmi plăcea să mă compar cu scriitorii ăia din filme, ale căror birouri erau pline de foi și cărți, iar ei își scriau capodoperele în pat sau pe jos. Așa am trecut și eu prin multe examene și sesiuni – în pat, cu foile în brațe.

În rest, camera mea nu iese cu nimic în evidență. Încă am jucării de pluș (mai puține, ce-i drept), încă am biblioteca plină cu cărțile alor mei, printre care găseam de fiecare dată ceva fain de citit, și încă am chitara mea roșie pe care o zdrăngăneam cu seriozitate prin liceu.

Fiecare lucru din camera asta îmi amintește de câte o perioadă mai bună sau mai rea. Tare mă bucur că am ținut de lucrurile mele și că pot să observ acum cât m-am schimbat. Și, cum eu se pare că nu mai sunt la fel ca acum 7 ani, mă gândesc că poate are nevoie și camera asta de un refresh. Oi vedea eu. Momentan e ok, mi-am acordat chitara.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *