Zile de vară în curtea dintre blocuri

În mintea mea am 10-12 ani și culeg frăguțe de la noi din grădină. E vară, prea cald afară, ai noștri sunt la muncă, dar noi, fiind în vacanță, am rămas acasă cu bunicii.

Am crescut la curte, în Brașov. Una dintre puținele case din partea aia a cartierului, curtea noastră fiind înconjurată de blocuri. Era fain că aveam unde să ne jucăm, zilele treceau destul de repede – dimineața eu și frate-miu stăteam în casă și ne uitam la Peter Pan, ne făceam un fort așa cum aveau Băieții Pierduți în desen, mâncam cereale, ne mai uitam la câteva desene și apoi, pe la prânz, ieșeam în curte.

Frate-miu își găsea de lucru – îi ajuta pe bunica sau bunicul cu diverse treburi prin curte, dar mie nu-mi plăcea să sap, să car lucruri, să intru prin magazii sau să curăț curtea. De obicei dădeam mâncare la câini, mă duceam să cumpăr pâine și să plătesc factura la curent și cablu (dap, am plătit factura la cablu de când eram foarte mică, nici nu mai știu câți ani aveam, dar mergeam mereu cu bani ficși, mă cunoșteau doamnele de la ghișeul din cartier și pe drumul înapoi spre casă mâncam și juma din pâinea cumpărată).

Când ajungeam înapoi acasă, dacă frate-miu își termina treburile casnice, mergeam în grădină și ne mai găseam lucruri de făcut. Uneori, când încă aveam porumb și multe, multe legume în curte, culegeam știuleți de porumb, castraveți, cartofi, roșii, apoi spălam câte un castravete și câte-o roșie mare de grădină la cișmeaua din curte și ne așezam pe iarbă și le mâncam.

Alteori, când avea frate-miu chef, se urca în merii din grădină. Aveam trei meri pe aleea dintre straturile cu legume – mai „trăiesc” și acum, de fapt – și lui îi plăcea să se cațere în ei. Am încercat și eu de câteva ori, dar nu prea mi-a plăcut.

Când începeau să crească merele, culegeam câteva și le mâncam așa verzi și acre – erau cele mai bune atunci!

În alte zile, ne aranjam un soi de „casă” într-o parte a curții. Aveam noi un fel de deal micuț, plin de buruieni și fel de fel de tufișuri. Și fix acolo ne-am gândit noi să ne amplasăm această „casă” în curte. Era și secretă – la început nu știa nimeni ce am făcut noi. Dar la un moment dat, tata și bunicul au început să observe că tufișurile de pe dâmbul respectiv au început brusc să se cam lase și să arate ciudat, așa că într-o zi ne-au găsit. Nu mai știu ce s-a întâmplat, dar nu prea am mai „locuit” în partea aia a curții de atunci.

Tot în partea asta a curții, unde aveam „casa” improvizată, plantase bunică-miu tufe de zmeură și fragi. Și creșteau în fiecare an, aveam mereu frăguțe și zmeură, foarte, foarte dulci și aromate. Sigur că dispăreau repede imediat ce descopeream că-s coapte. Doar pentru asta le plantase, nu? Să fie mâncate la timpul lor.

Rar aduceam și alți copii în curte. În primul rând, pentru că bunică-mii îi era frică să nu alergăm și să nu stricăm straturile de flori, legume, fructe și ce mai era. Și în al doilea rând, pentru că nu prea aveam noi mulți prieteni în cartier și nu prea cunoșteam oamenii pe acolo. Totuși, au trecut pe la noi câțiva copii de-a lungul anilor și cu toții am mâncat fructe și legume, am stat prin grădină, beam apă de la cișmea și, dacă era soare afară, mai făceam și plajă uneori.

Cam așa erau verile la noi în curte, de dimineața până după-amiaza. În jur de ora 4-5 veneau ai noștri acasă și ne mutam iar înăuntru, mâncam, făceam baie și ne băgam în pat. Eu mă uitam încă de când eram mică la telenovele (luasem obiceiul de la mamaia), așa că aveam cam în fiecare sezon câte o telenovelă la care mă uitam seara – desigur, îmi plăceau mai ales alea despre adolescenți, cu dragoste, certuri și niște comedie pe alocuri. N-au prins rău serile alea, niște ani mai târziu am participat la olimpiada județeană de spaniolă.

În fine, treceau și verile și toate vacanțele noastre, inevitabil. Și venea toamna, când mai aveam câteva zile până începea școala. În perioada aia începeau să se facă și nucile. Asta e principala activitate de toamnă la noi acasă. Avem un nuc bătrân și uriaș în partea din față a curții. Și face fructe în fiecare an. Moment în care tata, bunicul și, desigur, frate-miu, devin brusc profesioniști în „bătut nucul”, ca să putem să facem provizii pentru următorul an.

Timp de câteva zile curtea e plină de nuci și de frunze de nuc, iar bunica, mama, mătușă-mea și fooooarte rar eu:) le culeg, le decojesc și le pun la uscat la soare. Când sunt gata uscate, urmează procesul de spart nuci, mâncat și pus deoparte miezul pentru cozonaci, prăjituri, gustări, prieteni, vecini.

Unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult și mai mult pe lumea asta sunt nucile coapte puțin în cuptor, cu sare pe deasupra. Cum ar zice înțelepții, „merg cu țuică de nu mai știi de tine”.

Zilele astea de cules nuci, spart nuci, copt nuci trec incredibil de repede. Nici nu-ți dai seama când ajungi la jumătatea toamnei și soarele începe să nu mai zâmbească așa larg, ziua începe să fie somnoroasă și să meargă mai repede la culcare, iar nopțile încep să ceară o geacă în plus peste bluza aia lejeră pe care ți-ai pus-o pe tine de dimineață, când păreau niște grade ok afară.

Vacanța s-a terminat de ceva timp, diminețile petrecute cu Peter Pan nu mai sunt ce-au fost, după-amiezile cu roșii spălate la cișmea au trecut și ele. Și brusc, nici măcar nu mai ai 10 ani și nici nu mai cultivă bunica porumb în curte.

În mintea mea au rămas toate lucrurile astea puțin în ceață, cu detalii mai mult sau puțin specifice și corecte, cu întâmplări mai mult sau mai puțin cunoscute. Dar măcar au rămas, că-ș niște vremuri trecute din care am învățat ceva: eu chiar am crescut frumos. Și poate că tot procesul ăsta de creștere a trebuit să fie așa, cu niște stropi de noroc pe ici, pe colo, ca s-ajung să mă folosesc de niște lucruri de atunci în întâmplările de azi.

Mulți ani mai târziu, tufele de frăguțe din curte s-au transformat în teancuri de agende și cărți în camera mea din București, roșiile de grădină au devenit roșii cherry spălate la chiuveta din bucătărie, Peter Pan a devenit Casa de Papel, buruienile de pe dealul mic s-au transformat în griji și emoții, iar curtea s-a închis între patru pereți la etajul șase al unui bloc gri.

Și toate treburile care se întâmplă azi probabil că or să rămână și ele în mintea mea. Și poate că tot procesul ăsta de adaptare la nou pe care-l trăim acum o să ne învețe niște lucruri. Și poate o să ne învețe bine, pe cât mai mulți dintre noi. Și o să ne folosim de grijile de azi în întîmplările de mâine. Cine știe?

Continue Reading

Expresii despre timp pe care le-am tot auzit în perioada asta

Adică azi avem o lecție de vocabular de sezon. Lista e deschisă.

“Pierd timpul”

“Să treacă mai repede timpul”

“E timpul să fim oameni”

“Trece timpul pe lângă noi”

“E momentul să ne acordăm niște timp nouă”

“Zilele astea hai să nu mai zicem că n-avem timp”

“Ce timpuri/vremuri de rahat”

“Dă-ți timp”

“Am primit timp”

“Eu nu mai am zi și noapte, am pur și simplu timp”

“Fă-ți timp. Ah, stai.”

“Ce faci cu timpul tău?”

“Am câștigat puțin timp”

“Trebuie să profiți de timpul ăsta”

Cover photo: pexels

Continue Reading

Niște lecții pe care trebuie musai să le iau când o să ieșim iar din casă

În primul rând, am tot zis că o să studiez cum reușeșc unii oameni să aibă răbdare în magazinele second hand și să găsească lucruri mișto printre umerașe.

În al doilea rând, o să mă autoeduc să fac mișcare zilnic, chiar dacă n-am chef uneori. I don’t care, io n-o mai iau iar razna cu dulciuri 24/7 sau 4 cafele pe zi.

În al treilea rând, o să urmez un curs super popular – “cum să-ți strecori în program lucruri care te fac să râzi și să fii ok după ce te-ai supărat/enervat un pic”.

În al patrulea rând, o să repet constant lecția “du-te la magazin și ia-ți doar strictul necesar, încearcă să nu exagerezi cu 7 plase de cumpărături, ia-ți o dată tot ce-ți trebuie și mai mergi când o fi cazul să mai cumperi necesarul.”

În al cincilea rând, voi continua orele de sport din casa scării. Adică urcatul și coborâtul celor nouă etaje de până la nouă ori. Mulțu, Diana, pentru idee <3

În al șaselea rând, lecția “e super ok să dansezi singur în casă” e ce trebuie în orice zi în care n-ai transpirat suficient de la abdomene și booty workout. De asta există reggaeton și de asta e plin Youtube-ul de piesele alea pe care “Doamne ferește să te vadă vreodată cineva dansând, că io n-ascult asta, nici măcar nush cine cântă wtf”.

În al șaptelea rând, checul se face ușor. Trebuie doar exersată treaba.

În al optulea rând, chiar și mămăliga se face ușor. Și dă bine-n poze. Asta-i lecție de urmat pe viață, de fapt.

În al nouălea rând, o să urmez mai des lecția “ai o zi proastă? E ok.” Pentru că da, chiar avem zile proaste și probabil le vom avea tot mai des pentru o perioadă nedeterminată și asta e foarte ok. Ne calmăm după.

În al zecelea rând, o să repet constant și lecțiile de empatie. Pentru că, mai ales în perioada asta, am văzut pe propria-mi piele cum empatia salvează nu doar relații, dar și vieți.

Continue Reading

Ziua a 13-a

Aseară m-am îngrijorat pentru prima dată în legătură cu timpul petrecut în casă, fiindcă nu îmi aminteam dacă e marți sau miercuri.

Tot aseară am realizat, încă o dată, cât de serioasă e situația cu care ne confruntăm și cât de important e să nu ne mai dăm atâta cu părerea și să ne limităm orice deplasări. Și să ne spălăm pe mâini cum trebuie. Și cât mai des.

Tot aseară m-am și bucurat un pic, pentru că am găsit în biblioteca Ancuței, colega mea de apartament, “Lapte negru” a lui Elif Shafak. Abia aștept s-o citesc.

Tot aseară am învățat cum se spune “spor la treabă” în turcă. Kolay gelsin! Cam asta să avem și noi, în continuare, de luni până vineri sau oricând.

Aseară mi-am dat seama că ai mei sunt sănătoși, că e cel mai bine să fim încrezători în puterile noastre și că trebuie să fim recunoscători pentru munca și activitățile cu care ne putem ocupa mintea și timpul în perioada asta.

Nu în ultimul rând, aseară abia am așteptat să vină ziua de azi, să o iau de la capăt și să zic “mulțumesc” că sunt ok și că am încă o zi la dispoziție să mă gândesc la mine și la ai mei în viitor.

Nu de alta, dar azi putea să nu mai vină. Și ce făceam atunci?

Continue Reading

Parcă nu pot să-mi petrec zilele astea fără un set de reguli

Adică, the effects of staying home for 11 days in a row & counting.

Este a 11-a zi în care stau acasă, iar în toate zilele astea am ieșit fix de 4 ori din casă. O dată când a fost ziua mea, pe 11 martie, de două ori weekendul trecut și o dată azi dimineață. Chiar iau în serios toată situația asta oribilă în care ne aflăm și încerc să-mi organizez zilele astfel încât să nu-mi fac prea multe drumuri pe afară, să nu pierd vremea și să rămân cu mintea limpede. Ăsta din urmă cred că-i cel mai important obiectiv.

De asta, mi-am făcut o listă de reguli pe care le respect cu strictețe de câteva zile încoace, fiindcă doar așa știu că o să-mi fie mai ușor să mă întorc la rutina din viața normală, atunci când în sfârșit vom reveni la ea. Și sper din tot sufletul să se întâmple în curând.

Continue Reading

Azi

Eu, care nu aveam stare să stau închisă în casă mai mult de două zile, acum stau acasă de o săptămână deja și nu e așa de rău.

Eu, care în general mă panichez și mă sperii în situațiile în care nu sunt sigură de ce urmează, m-am autoeducat acum să-mi păstrez calmul și să iau fiecare zi așa cum vine, cu vești bune sau mai puțin bune.

Eu, care îmi făceam zeci, sute de scenarii în legătură cu tot ce se întâmplă în jur, continui și azi să-mi scriu scenarii în minte, dar sunt mai realiste ca niciodată. Chiar nu e așa rău.

Eu, care nu aveam “niciodată timp să gătesc și nici nu-mi plăcea să gătesc”, acum gătesc câte ceva zilnic, pentru că în momentele alea nu mă gândesc decât dacă am pus suficientă sare sau dacă să mai adaug totuși 2-3 ciupercuțe în sosul ăla.

Eu, care mi-am luat vreo 5-6 colanți în ultimul an ca să merg la sală, doar că nu prea am ajuns, acum îi port zilnic când transpir făcând câte 10-20 de minute de workout pentru abs, fund și mâini. Nu e deloc rău.

Eu, care mă plângeam că nu am citit suficient de mult anul trecut, acum citesc zilnic măcar câteva pagini, pentru că așa intru în povești care nu au deloc legătură cu viața reală și asta e foarte bine.

Eu, care amânam mereu să-mi fac câte un ceai în timpul zilei, că mă luam cu altele, acum beau 3-4 ceaiuri pe zi. Cu miere și lămâie.

Eu, care de cele mai multe ori mă trezeam cam greu la 7 dimineața, de vreo 5 zile mă trezesc la 6:30. Și nu e așa de rău.

Eu, care nu prea am mai văzut filme și seriale în ultimul an, am văzut două seriale și trei filme în ultimele 6 zile.

Și nu e așa de rău.

cover photo: din Milano, acum vreo trei ani, în fața Domului. poză de turist, așa cum îmi doresc să mai fiu cât de curând. 

Continue Reading

28

Fiecare 11 martie e diferit dar, din anumite puncte de vedere, e la fel de 28 de ani încoace.

Anul ăsta, mai mult ca niciodată, mi se pare important să mă uit în jur și să mă gândesc că mi-a fost bine și am fost sănătoasă, încă o dată, de ziua mea. Și na, trebuie să fiu thankful și ok cu asta. Pentru că e mare lucru.

Continue Reading