Chiar dacă celelalte s-ar putea supăra

Ieri s-au anunțat nominalizările la Oscar și ne aflăm, deci, în a treia mea perioadă preferată din an (după luna octombrie și Crăciun) – the American Awards season.

Nu a fost dintotdeauna o perioadă pe care s-o aștept cu interes și drag de discuții interminabile despre filme, cine o să câștige nu știu ce premiu, ce șanse are nu știu care etc. Se întâmplă să mă intereseze și să mă entuaziasmeze de vreo 10-11 ani încoace. Dintr-o vară în care m-am uitat la multe filme.

Să spunem că era o perioadă în care nu eram cel mai vesel om din lume, nu ieșeam pe afară, eram prea fricoasă și timidă să ies să-mi fac prieteni și era una dintre verile din copilăria și adolescența mea în care nu aveam cum să merg pe nicăieri în vacanță. Așa că am stat toată vara acasă.

A fost o vară plină. Plină de zeci de filme, articole, cărți PDF găsite pe net, topuri pe IMDB și Rotten Tomatoes, recenzii de filme și povești din Hollywood-ul vechi. A fost vara în care am văzut toate filmele lui Marlon Brando, ale lui Vivien Leigh, toate filmele lui Hitchcock, toate filmele care au luat Best Picture la Oacaruri între ‘39-50 (și nu numai), toate filmele lui Paul Newman (pentru care făcusem o mică obsesie), cele trei filme ale lui James Dean și, un pic mai în zilele noastre, mai toate filmele lui DiCaprio, Jack Nicholson, De Niro, Meryl Streep, Julie Andrews și alți mari.

A fost și vara în care am citit mai tot ce există pe IMBD despre actorii din epoca aurie a Hollywood-ului. Tot atunci l-am descoperit pe Tarantino și i-am văzut toate filmele (n-avea decât câteva pe atunci). Începuse să mă intereseze regia, ce înseamnă să regizezi un film, că există nu știu câte tipuri de cadre, că există nu știu câte stiluri etc.

Mă interesa și cum se scriu scenariile – aflasem că Tarantino își scrie, regizează, produce și îi mai place și să joace în filmele lui. Că își alege singur muzica și că în timp ce scrie scenariul îi cântă în minte fel de fel de piese și apoi le face loc în poveste.

În fine, aia a fost vara în care am văzut zeci de filme. Devenisem obsedată. O perioadă bună după aia, simțeam nevoia să văd dacă nu un film pe zi, măcar unul la două-trei zile. În anul ăla am depășit lejer 100 de filme văzute. Azi nici nu aș mai ști să le număr.

Vedeam, în principal, filme americane vechi, astea îmi plăceau și mă atrăgea mai ales povestea și politica de la Hollywood, ce au însemnat filmele alea pentru industria cinematografiei. Mă uitam la filme și mă gândeam cum era atunci, cum fuseseră ele lansate, cum fuseseră aleși actorii, pe ce criterii, pe ce politici. Mă fascinau premiile pe care le primeau și încercam să înțeleg cum se dau premiile, ce înseamnă ele pentru toți oamenii ăia care au treabă cu filmele respective.

Ăla a fost anul în care am aflat și că cel mai prestigios premiu, Oscarul pentru cel mai bun film, se duce la producător. O mare descoperire 🙂

Deci, am început să mă interesez ce face producătorul. Am primit după câțiva ani și o carte bună, care explică o parte din lucrurile astea, dar eu deja mă documentasem care-i fișa postului.

Toate elementele lumii filmului mă făceau doar să vreau să văd și mai multe filme. Și încercam să-mi găsesc un film preferat. Dar nu e atât de simplu să-l găsești când vezi aproape în fiecare săptămână câte unul care te amuțește.

În plus, auzisem eu într-un film că nu e corect să-ți alegi un singur film preferat, pentru că “celelalte s-ar putea supăra”. Așa că n-am insistat prea mult pe căutarea asta.

Până într-o zi. Cred că era în jurul prânzului și îmi alegeam un nou film pe care să-l văd. Citisem despre cel mai bun rol al lui Marlon Brando, unul care se zice că i s-a potrivit ca o mănușă, că a fost făcut pentru el. Am zis bine, hai, ăsta-i câștigătorul. Și l-am văzut.

Se numește “On the waterfront”. Din 1954. Regizat de un enorm al cinematografiei – Elia Kazan. Premiul Oscar pentru Cel Mai Bun Actor, Cea mai Bună Actriță în rol secundar, Cel mai bun regizor, Cel mai bun film.

Puține filme m-au făcut să mă simt cum m-a făcut să mă simt “On the waterfront” în ziua aia.

L-am mai văzut doar de două ori după aceea, dar cred că l-aș putea vedea oricând.

Din anul următorul, am înceout să urmăresc și ceremoniile de premiere din industrie. Și la fiecare American Awards season îmi place să mă uit la toate filmele nominalizate la Best Picture ca să pot să le compar, să mă întorc în timp la începuturile Hollywood-ului, să mă gândesc de ce le-ar da Academia premii, să mă gândesc ce au adus culturii americane actorii, regizorii, producătorii și toți oamenii ăia din spatele filmelor, ca să le recunoască și să le premieze. Îmi place să urmăresc politica din spate și să mă întorc la anii în care a pornit ea. E un lucru pe care-l fac an de an cu la fel de mult entuziasm și interes pentru bârfă 🙂

Pentru că e unul dintre subiectele despre care aș putea vorbi la nesfârșit, oricând, cu oricine. Și pentru că, în fiecare film nou pe care-l văd, caut picătura aia care m-a făcut să îndrăgesc așa tare industria asta. Din păcate, de multe ori picătura nu există. Dar, alteori, e prezentă încă din primele minute și îmi amintește de ziua aia în care m-am simțit cel mai bine din lume uitându-mă la un film.

Și tot aștept, mă gândesc că poate o să mai am parte de o zi la fel ca aia la un moment dat. O zi atât de faină, încât o să zic că e cea mai bună zi din lume. Chiar dacă celelalte s-ar putea supăra.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.