Despre bani și oameni care se bucură

12039580_1003252413049143_8610345278688996267_n

Încă de când eram mică oamenii din jurul meu au avut diverse activități și modalități de a face bani. Băgau bani la pariuri pe cele mai obscure echipe de fotbal și chiar aveau norocul să câștige bani de vreo trei beri, se ofereau să plătească facturile rudelor sau vecinilor și primeau un comision pentru drumul făcut sau dădeau colegilor mai mici meditații la mate, română, engleză și făceau de-o ieșire la biliard.

M-am angajat prima dată după ce am terminat liceul, în vară. Nici nu începusem facultatea, am zis c-am terminat liceul și trebuie să fac ceva cu viața mea. Așa că am dat sfară-n țară până am aflat că o cunoștință de-a unei mătuși avea nevoie de niște ajutor la birou. Era consilier juridic. Am zis da, cum să nu, mereu mi-au plăcut serialele polițiste și am ghicit care-i criminalul din Zece negri mititei încă de la jumătatea cărții. Normal că vreau să o ajut.

Și așa, pe 1 august 2011 m-am îmbrăcat în cea mai bună fustă și cei mai simpatici balerini și m-am prezentat la birou. Aveam și geantă de lady, eram mare personaj.

Am stat câte 8 ore pe zi cu șefa mea, chiar îmi plăcea, mă lua cu ea, mă trimitea în diverse locuri, am ajuns și eu la Tribunal, la Curtea de Apel, am aflat cu ocazia asta că în serialele mele era oleacă diferit decorul.

Am învățat și ce-i ăla Registrul Comerțului, ce-i ăla un CUI, am ajuns și la Cadastru, am văzut pentru prima dată o factură și am învățat că dacă rogi taximetristul să-ți pună ștampilă pe bon poți să-ți primești după aia banii înapoi. Mi s-a părut fenomenal.

Am văzut avocați, judecători, deținuți, jandarmi, mascați și „n” polițiști. M-am plimbat prin tot Brașovul, am învățat ce-i aia asigurare de sănătate și la primul salariu așteptam să primesc un fluturaș. Am primit o foaie.

Și no, la început de septembrie m-am trezit cu primul salariu. Primii bani pe care nu mi-i dădeau ai mei și pe care nici nu-i primeam de ziua mea. Așa că na, trebuia să mă gândesc ce fac cu ei.

Cu vreun an, doi în urmă erau la modă colierele alea lungi, până la buric, cu bufnițe. Erau prea mult pentru mine, vreo 20-30 de lei un colier care să arate și bine. Și-apăi am trăit fără, că nu-mi venea să dau banii ăia pe un lanț.

Dar acum eram femeie serioasă, cu salariu și job cu fluturași. Așa că am plecat în ziua aia de la birou, un pic mai târziu ca de obicei, m-am urcat în 5, am coborât în stație la Primărie, m-am dus spre Modarom și am urcat frumos pe Republicii. M-am dus direct la magazinul de accesorii unde știam eu că au coliere mișto. Și am cheltuit primii bani din salariu. 35 de lei. Mi-am luat un colier cu o bufniță.

După vreo lună și ceva nimeni nu mai purta colier cu bufniță în afară de mine. Deja nu mai erau la modă.

Am și azi colierul meu cu bufniță, ascuns într-un sertar acasă. E ruginit ca vai de el. Dar e dovada că primii 35 de lei din salariul meu au făcut un om să se bucure. De data asta omul eram eu, dar uneori îmi amintesc de bufnița aia și mi-aș dori să am câte o bufniță pentru fiecare om care mai are câte o seară ploioasă. Ca asta.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *