Greșeli nefăcute, lucruri nespuse și gânduri negândite încă

Acum câțiva ani, eram pe un drum din statul Montana, nordul Statelor Unite, în mijlocul unei păduri cu pomi foarte înalți, într-o dubiță Scooby Doo style, cu vreo șase oameni pe care îi cunoscusem cu vreo două luni înaintea acestei excursii prin pădure. Era toiul verii, luna august, ora 11-12 noaptea, iar noi ne întorceam dintr-o excursie de o zi în Bozeman, Montana, unde una dintre fetele din dubă își făcuse un tatuaj, unul dintre băieți fusese muștruluit și aproape amendat de un polițist pentru că nu avea 21 de ani și îl însoțise pe un alt băiat în Walmart, de unde acesta voia să ia niște sticle de bere – pe care desigur că nu le-a mai luat până la urmă, și unde fusesem în vizită la o cunoștință a unor alte fete și băieți din aceeași dubă, unde am văzut pentru prima dată în viața mea un pat cu saltea cu apă, în care m-am afundat în ultimul hal timp de vreo două minute și a fost unul dintre cele mai faine lucruri din vara aia.

Eram pe drumul împădurit, luminat doar de farurile dubiței noastre, vreo șapte oameni care ne întorceam la cazarea la care am stat în vara aia, în micul sat Canyon din parcul Yellowstone. Eram fiecare cu gândurile lui, obosiți după o zi de plimbări dintr-o parte în alta a orașului, unii dormeau, alții se uitau la poze, unul conducea, eu stăteam chiar în spatele șoferului și mă uitam pe geam, la cel mai frumos drum pe care l-am văzut vreodată.

Pierduți în gânduri, dar totuși atenți la drumul ăla perfect, s-a întâmplat neprevăzutul care putea fi, totuși, prevăzut măcar de vreunul dintre noi. Doi bizoni au apărut dintre copacii înalți și s-au avântat fix pe drumul frumos. Unul după celălalt. O frână bruscă, o dubiță oprită, doi bizoni trecând strada. Și șapte oameni treziți din gândurile lor, uitându-se cu ochi mari și zâmbete cum cele două animale treceau agale. Pentru că era dreptul lor. Pentru că dacă în Yellowstone îți taie calea un bizon, n-ai ce face decât să-l aștepți să treacă, sau, dacă ai noroc, să-l ocolești. Dar doi bizoni pe un drum frumos și deloc lat, nu pot fi ocoliți, ci doar admirați. Timp de câteva minute bune. Spre zece-cinșpe.

Șapte ani și patru luni mai târziu, am plecat din București spre Brașov, via Târgoviște, într-o seară de vineri, într-un întuneric fără zăpadă. Pe un drum luminat de farurile mașinii, drum frumos, înconjurat de pomi foarte înalți.

M-am întors un pic în timp, fără bizoni, totuși, dar parcă vedeam drumul ăla. Cel mai frumos drum pe care l-am văzut vreodată. Și toate greșelile pe care le-am făcut în ultimul timp, toate prostiile pe care le-am zis în ultimele luni, s-au șters cu totul. Pentru că, timp de câteva minute, nu am mai fost Ioana de azi. Ci Ioana de acum șapte ani, singură într-un stat de pe-un alt continent, înconjurată de șase oameni proaspăt cunoscuți, într-o dubiță Scooby Doo style, pe un drum luminat doar de farurile dubiței. Câteva minute petrecute la fel ca acum șapte ani. Când greșelile și prostiile din ultima vreme încă nu fuseseră făcute, nici spuse, și nici măcar gândite.

cover photo: pexels

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.