15 ore de fugă fără condiție fizică și echipament | Întoarcerea la realitate

cropped-12039580_1003252413049143_8610345278688996267_n-1.jpg

Super titlu, super moment să-l pun pe alb și să explic ce am vrut să zic acolo.

E simplu, serios. E despre un moment care ni se întâmplă uneori, unora sau altora, cunoscuți sau necunoscuți. Ție sau mie. Sau poate amândurora.

Momentul în care fugim de realitate, doar un pic, dar uităm să ne întoarcem. Ne ascundem de lume, de oportunități, amânăm lucruri pe care ne doream de ceva timp încoace să le facem și fugim de realitatea imediată în liniștea și confortul unei camere, al unui apartament, al unui pat. Și stăm acolo o perioadă nedeterminată, până când ceva ne trezește și ne întoarce înapoi în momentul prezent.

Am făcut asta chiar acum câteva zile. Mi-am amânat niște lucruri pe care doream de mult timp să le fac, mi-am adus lângă pat 2 sticle de apă și, probabil vreo 15 ore, cam așa, am stat.  Am zăcut în pat, am dat play sezonului 4 din Prison Break și în câteva ore a trecut ziua. O parte din zi am dormit-o, o parte am petrecut-o cu ochii în tavan, o parte cu ochii în laptop, o parte citind niște mesaje pe telefon, o parte mâncând un ou și două felii de pâine. Și apoi s-a făcut noapte.

Când eram mică și rămâneam singură acasă, aprindeam toate luminile din casă și televizorul trebuia să meargă constant. Dacă aveam deja laptop, mergea și el în paralel cu televizorul. Desigur, se întâmpla mai rar să rămân chiar singură acasă, având în vedere că am un frate și, de obicei, rămâneam amândoi. Dar erau momente în care da, eram și singură. Doar eu și zecile de oameni din televizor și din laptop. Zecile de oameni din filme și seriale. Oameni pe care îi lăsam să stea în jurul meu chiar și atunci când nu voiam să stau cu alți oameni. Dar despre asta vorbim altă dată.

Revenind. Acum câteva zile am fugit un pic de realitate. Câteva ore, pe fundal de Prison Break, că na, așa s-a nimerit în momentul ăla, cu două sticle de apă lângă mine și cu ochii în tavan sau în vise. Am fugit o zi și fuga asta nu a făcut decât să mă amorțească și să îmi pună întrebări și să îmi amintească de sutele de fugi de acum câțiva ani. Am fugit până când m-a oprit din fugă somnul și, fără să pot să mă bat cu el, m-a luat de acolo și m-a dus alte câteva ore în tot felul de lumi îndepărtate pe care nu aș putea să vi le descriu acum.

Apoi, a venit duminică, ziua de după fugă. Și era 9:07 dimineața și timp de 40 de minute m-am gândit dacă să mai fug un pic.

Și apoi m-am gândit că e duminică, e o zi de weekend și în weekend am învățat că trebuie să ne relaxăm. Și fuga nu e relaxare, chiar dacă de multe ori așa pare.

Deci nu am mai fugit. Am băut niște apă din sticla care mi-a mai rămas, am dat play încă unui episod din Prison Break, mi-am făcut o cafea, am mâncat bine și mi-am făcut o listă de cumpărături. Apoi, am primit un mesaj de la cineva cu care nu am vorbit de foarte mult timp. Și, brusc, aveam de planificat pentru ziua asta doar niște cumpărături și, pe neașteptate, o ieșire la ceai.

M-am gândit toată ziua. Cum ar fi fost să stau eu frumos în patul meu, cu oamenii din serial în fața mea și cu sticla aia de apă lângă mine? Fără să fac nimic special, fără să planific cum să fac niște lucruri, doar punându-mi întrebări și îngrijorându-mă pentru ele. Da, asta e fuga mea. Fug de realitate și ajung în gânduri. Și gândurile mele…

Dar m-am gândit și că ultimele 15 ore de fugă m-au obosit un pic. M-au obosit și m-au îngrijorat și m-au făcut să îmi pun întrebări și să nu găsesc răspunsuri. Așa că, măcar o perioadă nu vreau să mai fug. Oricum, niciodată când îmi vine să fug nu am condiție fizică și nici echipamentul necesar. Fuga asta vine pe neașteptate și, ciudat, nu îți dă febră musculară, obraji roșii sau un corp de senzație. Te lasă doar transpirat și cu dureri.

În fine, am vrut doar să zic că zilele trecute am avut parte de o fugă a minții. Prima pe anul ăsta. Pentru un moment m-am bucurat de ea. Apoi m-a supărat, m-a enervat, m-a dezamăgit. M-a durut și m-a amorțit. Și m-a făcut să-mi fie rușine că am fugit. M-a făcut să-mi amintesc și de alte fugi.

Așa că am scris-o aici, ca s-o fac pe ea de rușine. Și, data viitoare când fuga de realitate are chef să mă scoată iar din cotidian, poate o să se gândească de două ori. Eu așa aș face.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *