Niște nopți și niște avioane

SANYO DIGITAL CAMERA

 

Mă trezesc uneori uitându-mă în sus. Mă uit la cer. Și caut avioane.

Aproape toată viața mea am trăit cu frică de avioane. Îmi plăcea să le văd, dar mi-era îngrozitor de frică de ele. Până într-o vară în care a trebuit să călătoresc cu avionul.

Șase avioane am schimbat în vara aia. 

De atunci, de fiecare dată când simt că mi se golește mintea, când nu mai știu ce vreau (știți doar cât de des se-ntâmplă, I’m not the only one here), când nu știu ce să fac sau când vreau un răspuns și nu-l primesc, mă uit în sus. Și caut avioane.

Dar mă uit la cer cu atâta insistență, că săracul se simte prost și tre’ să scoată un avion de după vreun nor. Și nu știu cum se face că atunci când am nevoie, avioanele chiar apar. Sau poate că mă uit eu când trebuie. Sau poate că ele sunt mereu acolo, trebuie doar să ne uităm cu atenție (profund, huh?). Nu prea mă interesează, eu o să cred întotdeauna că avioanele își fac drum pe deasupra mea fiindcă simt că am nevoie de ele.

Acum două săptămâni mă întorceam de la Brașov, stăteam cu capul lipit de perdeaua din tren și nu puteam să mă conving să fac nimic. Nu tu ascultat muzică, nu tu citit, nu tu vorbit la telefon, nu tu scris, nu tu nimic. Așa că m-am uitat pe cer. Și m-am întâlnit cu un avion. A zburat în ritm cu trenul de la Predeal până la Sinaia. După aia ne-a depășit, i-am zis că sunt ok, mă descurc singură de aici.

Apoi, acum câteva zile am fost până în Otopeni. Șase avioane au zburat pe deasupra mea. Am fost cea mai fericită, eram printre prieteni.

Și mi-am amintit că aproape toată viața mea am trăit cu frică de avioane, iar într-o zi, dintr-odată, au ajuns să-mi cam afle secretele. Și de atunci, când simt că trebuie, mă uit în sus. Mă uit la cer. Și caut avioane.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *