O banchetă dubioasă dintr-un restaurant din centrul orașului

12039580_1003252413049143_8610345278688996267_n

În primul rând, dați play la asta și ascultați pe repeat. În al doilea rând, o să zic o poveste.

Acum mai mulți ani,  într-un oraș nici prea mare, nici prea mic, două fete stăteau pe bancheta acoperită cu o imitație dubioasă de piele a unui restaurant din centrul orașului. Vorbeau despre una și despre alta, despre chestii interesante și altele deloc interesante. Una dintre ele plângea, cealaltă vorbea prea mult. Erau prietene și colege într-o asociație de studenți, proaspăt numite în câte o funcție din board-ul asociației.

Fetele noastre își petrecuseră ultimele săptămâni făcând planuri, învățându-și noul rol, cunoscându-și mai bine colegii și încercând să mențină în picioare povestea asociației, o poveste foarte faină, de altfel. 

Toate bune, în afară de faptul că una dintre fete plângea, să nu uităm acest aspect. De ce? Simțea că parcă era prea mult, era prea mică, era prea nouă în toată povestea asta și parcă nu era pregătită pentru rolul ăsta mare, greuț, plin de noutăți, provocări și supărări. Se gândea de ce naiba se băgase în asta și dacă nu fusese o greșeală și ce Dumnezeu mai poate să facă acum, ca să nu încurce pe nimeni și să nu strice asociația aia faină. Eh, ce era să facă? Să-și dea demisia, evident.

Decizie luată, trebuia doar anunțată. Dar cum era să mai facă și asta dacă-și bocea sufletul acolo și nu mai știa pe unde s-o apuce?

În timp ce a doua fată vorbea în continuare, încercând și ea să mai dea un sfat, să mai găsească o soluție, să mai zică ceva de ajutor pentru fata plângăcioasă, nici una dintre ele nu a sesizat noua prezență care intrase în restaurant și venea cu ochii mari spre ele. Așa că na, s-au trezit cu musafirul lângă bancheta din imitație dubioasă de piele, acesta fiind foarte confuz cu privire la dramatica discuție, bocitul din ochii fetei și vorbele care nu se terminau ale celeilalte fete.

  • Ce Dumnezeu faceți aici? a întrebat musafirul.
  • Eh, plângem și suntem sfătoase, i s-a răspuns.
  • Da, văd asta. Dar ce-i cu voi? Ați înnebunit?

(ne dăm, desigur, seama că cei trei se cunoșteau)

  • Eh, am înnebunit, nu vezi că nimic nu merge bine? Suntem și noi în echipa asta de trei săptămâni, încercăm să facem bine și nu se mișcă nimic, ba chiar e mai rău și nu ne ascultă nimeni. Ce naiba. Nu reușim, suntem mici, nu ne ascultă. N-avem ce să facem, ne facem și de râs și parcă mai suntem și degeaba.
  • Ei, hai, că nu-i așa de rău, ce exagerați atâta, că doar sunt și eu acolo cu voi și văd că lucrurile se mișcă.
  • Da, se mișcă. Înapoi.
  • Hai, hai.
  • Ne-am tot gândit acum și credem că cel mai bine e să ne dăm demisia și să-i lăsăm pe alții în locul nostru, că mulți îs care ar vrea să facă asta și se cred mai potriviți. Poate chiar sunt. Că nouă nu ne ies lucrurile.
  • Poate vă iau pe amândouă de păr și vă bat aici pe culoar, ca s-aveți de ce să bociți.
  • Hai, au zis cele două deodată, de parcă ar fi petrecut super mult timp împreună și ar fi început să se cunoască, hm.
  • Vă zic un lucru, a continuat musafirul încrezător: voi n-ați fost puse acolo că sunteți înalte sau brunete, că aveți vorbele la voi sau vă place viața. Ați fost puse fiindcă niște oameni au văzut ceva în voi și oamenii ăia nu-s chiori, au mai văzut lucruri la viața lor. Dacă vă dați demisia, o să îi faceți să creadă că au greșit. Dar eu știu sigur că voi nu credeți că au greșit, că altfel n-ați fi trecut prin toată boceala și prin toată vorbăraia asta până acum. Dacă bociți, vă pasă. Și dacă vă pasă, oamenii ăia au avut dreptate.
  • Mda. Știu… noi avem încredere în ei, dar nu prea avem în noi.
  • Păi am eu încredere în voi. Și de fiecare dată când o să aveți dubii și greutăți, o să apar acolo să vă amintesc că nu sunteți singurele care le au. Asta-i viața, fetelor, și în viață nu trebuie să lăsați pe nimeni să vă facă să credeți că nu sunteți în stare să faceți ceva.

Bam, le-a închis gura și plânsul.

În acel moment, fetele au învățat un lucru important: un musafir sfătos, la timpul lui, chiar poate să te ridice de pe bancheta dubioasă și să te facă să-ți înfrunți greutățile.

Că na, greutăți și plânsete avem cu toții. Dar ce naiba ne facem dacă nu le dăm încolo și nu ne vedem de viață?

Hehe, rămânem în fundul gol pe-o banchetă jegoasă, fără chef de ridicat, fără greutăți de depășit, fără povești de zis și fără musafiri sfătoși care să-și găsească locul în viața noastră.

Și de ce naiba am vrea așa ceva?

Hai mai bine să facem lucruri, că și așa-s atâtea de făcut și atâtea banchete dubioase care ne așteaptă poveștile la o bere. Să le mulțumim și pe ele, că așa-i fain în viață. Asta fac azi și fetele alea. La fel și musafirul sfătos. Așa să facem și noi, după fiecare greutate pe care o lăsăm frumos în urmă, că așa merită.

Atât. Am încălecat pe-o banchetă și v-am zis o poveste deloc recentă. Dar mereu actuală.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *