Fiecare trebuie să găsim lucruri care să ne ocupe orele alea în care nu avem chef să facem nimic

A2BDC6FF-61D1-43D8-8CE3-AF111C9A570F

Poftim titlu.

Ce vreau e să spun e că am câteva lucruri care mă ajută să mă deconectez după o zi de muncă (sau o săptămână de muncă) și pe care vreau să le scriu și aici, că poate mai sunt alții ca mine.

Here I go:

  • Cel puțin două episoade din Dark în fiecare seară aduc ce-i mai bun într-o săptămână. Dark (pe Netflix) e serialul meu preferat și evident că l-am devorat săptămâna trecută după ce a apărut sezonul 2. Nu știu ce naiba o să fac în următorii 1-2 ani până apare sezonul următor. Cred că mă uit iar la primele două sezoane, că și așa m-am cam pierdut printre lucruri și personaje.
  • Acum că am început să scriu iar zilnic, o parte din seară îmi e ocupată cu diverse teme pe care le urc pe blog. Best time in the world. Exact asta fac și acum.0
  • 30 de minute de mers pe jos sunt printre cele mai bune 30 de minute din lume.
  • Uneori, când nu prea am chef să fac nimic, sau sunt supărată sau obosită și nu pot să dorm, mă duc în bucătărie și îmi fac ceva de mâncare. Numai faptul că îmi fac de lucru mă scoate un pic din plictiseală și timpul trece mult mai bine.
  • Muzică. Multă și tare.
  • Sau o carte ori niște articole pe teme care mă interesează.
  • O tură pe Pinterest – e o super terapie.
  • Planificarea unei excursii – pentru mine e unul dintre cele mai faine lucruri din lume, mă super entuziasmează și relaxează.
  • Un pahar cu vin, o bere sau niște ceai.
  • O listă cu lucrurile bune din ziua/săptămâna respectivă, ca nu cumva să le fi uitat.
  • Un telefon dat cuiva care te ține de vorbă și-ți face bine.
  • Niște ore bune de somn. Singurul care chiar lasă în urmă lucruri deja întâmplate.
Continue Reading

Micuța rochie roșie | Julia Roberts în Pretty Woman

julared

Zilele astea mă aflu într-o continuă căutare de rochii/fuste/pantaloni simpatici pentru nunțile la care o să merg vara asta. Și, cum mă cam bate toată căutarea asta și mi-e super greu să găsesc ceva care să-mi placă, apelez o dată la două zile la Instagram și Pinterest, unde inspirația e la ea acasă.

În opririle mele am regăsit câteva rochii absolut minunate, purtate de actrițe superbe în filme deosebite. Sunt plină de adjective azi, știu.

Una dintre rochii este cea a Juliei Roberts din Pretty Woman (1990), o rochie roșie frumoasă tare, pe care Vivian, personajul Juliei Roberts, o poartă în scena în care merge la Operă cu Richard Gere. Rochia a fost creată de designer-ul Marilyn Vance-Straker și echipa ei, care s-au ocupat de majoritatea costumelor protagonistei din Pretty Woman.

O frumusețe de rochie. Nu pot decât să-mi continui căutările în acest moment.

Mai multe detalii despre costumele din Pretty Woman, aici.

pretty-woman-red-opera-dress

Continue Reading

Așteptările peste așteptări sunt masca sentimentului de dezamăgire

31658000_2023725534335154_6758041022036443136_n

Sunt unul dintre oamenii ăia puțini de pe planetă care sunt caracterizați de un cuvânt care mie, personal, nu-mi place deloc: calm.

Sunt și unul dintre oamenii ăia destul de mulți de pe planetă care, contrar așteptărilor, nu reacționează bine la nervi și la dezamăgiri.

Și-atunci, care-i relația între astea două de mai sus?

Simplu: gradul crescut de calm pe care-l suportă organismul meu în momente mai mult sau mai puțin tensionate.

Mă gândeam zilele astea, care sunt, de fapt, principalele motive care provoacă momentele astea tensionate în care nu mai poți să-ți păstrezi calmu? Oricât de expert ai fi tu în păstratul calmului.

Concluzia la care am ajuns: așteptările prea mari. În legătură cu orice.

Așteptările mult prea mari sunt principala sursă a dezamăgirii și mă enervează grav acest lucru.

Continue Reading

Dacă aș putea să merg în viitor, ca-n Dark de pe Netflix, cum ar arăta timpul meu?

9b559a1ebe7034dcde518c54b4a8d1a2

Am scris aseară în jurnal și azi mi se pare potrivit să reproduc aici exact ce mi-au debitat mințile aseară. Mi se pare că seara e cel mai ciudat timp pentru minte.

„S-au întâmplat multe de când am scris ultima dată aici (adică de vreo trei săptămâni). Mi-am pus aparat dentar, mi-am făcut șuvițe blonde (prima dată în 10 ani când am avut tupeu să-mi fac mai mult la păr decât să-l tund), am stat panicată să nu pățească pisoiul Leo nimic când l-am lăsat pentru prima dată la babysitter-ul Răzvan (da, pe pisoiul nostru îl cheamă ca pe Messi, sau ca pe DiCaprio, cum doriți să credeți), am reînceput să citesc, am fost la sală, am condus, nu am mai mâncat carne, m-am hotărât care e locul în care vreau să plec în călătoria pe care vreau s-o fac singură în perioada următoare și am reînceput să vorbesc mult prea mult despre aproape orice. Mă surprind singură când mă uit în urmă și văd câte chestii s-au întâmplat într-un timp destul de scurt. Când trece timpul? Când am timp să fac tot ce vreau să fac? Ce înseamnă, totuși, să “ai timp”? Cum adică “să ai”? Gen, fiecare avem timpul nostru? Nu ne folosim toți de timpul tuturor, de fapt? Dacă aș putea să merg în viitor, ca-n Dark de pe Netflix, cum ar arăta timpul meu? Câți ani aș avea? Aș avea tot șuvițe blonde? La ce serial m-aș uita? În ce colț al lumii aș trăi? Sau oare nici n-aș mai exista, fiindcă voi fi murit de mult? Cine știe. Poate o să scriu mai des în perioada următoare. Ar fi bine. Cine știe.”

Continue Reading

4 obiceiuri dubioase pe care le recunosc fără teamă sau rușine

31641920_2023725661001808_1573861147524726784_n

Un titlu puternic. Numai bun să înceapă primul 30-day writing challenge de anul ăsta. Da, nu știu ce a fost cu mine în ultimele câteva luni, dar e cazul să revin la obiceiurile nu foarte vechi, dar foarte bune. Iar scrisul zilnic e unul dintre ele.

Evident că am dat fuga pe Pinterest după teme de articole și m-am bucurat să găsesc zeci de idei tare simpatice. Încep, așadar, unul dintre proiectele mele preferate cu o mini-listă de 4 obiceiuri dubioase pe care le am și de care nu pot să scap.

1. După ce închid orice ușă trebuie să o verific de trei ori și să-mi spun în minte că e încuiată. Încep în forță cu obsesia asta pe care o au destul de mulți oameni pe lumea asta și care ne ocupă mult prea mult loc în minte. E parte din OCD-ul meu, iar trucul cu repetarea unei mantre de liniștire l-am învățat de la psihoterapeuta mea de acum vreo doi ani și mi-a ușurat viața enorm de mult. Înainte să mă învăț cu el, stăteam uneori și câte 6-7 minute (la un moment dat am stat vreo 10) apăsând pe clanță în fața ușii și începând să plâng de nervi că nu pot să plec de acolo fără să mă gândesc dacă am încuiat sau nu. Nu erau vremuri bune. :)

2. Dorm cu șosete în 99% din zilele anului. Iar în restul de 1% trebuie să fie 30 de grade noaptea sau mai mult. Nu suport să am picioarele reci și dacă simt cumva frig la picioare s-a dus fericirea mea. Drept pentru care, șosetele sunt prietenele mele cele mai bune.

3. Îmi reîncarc bateriile doar stând un timp singură. E singurul mod prin care pot să îmi recapăt energia și să mă pun pe picioare în perioade mai grele. Sunt o combinație între introvert și extrovert, iar dacă în momentele de maximă presiune fac față oricărui lucru dacă am în jur oameni cu care mă simt confortabil, în momente de șoc, supărare, frică sau emoție, singurul lucru care mă pune pe picioare e timpul pe care-l petrec singură. De asta, o dată la ceva timp, îmi rezerv câte un weekend în care să fiu doar eu cu mine.

4. Mă atașez foarte tare de lucruri. Yes, lucruri, nu doar oameni. Pixuri, creioane, agende, genți, telefoane, laptopuri, haine, jucării etc. Odată ce un lucru mi-a plăcut foarte mult și mi-a ușurat cumva viața, nu mai pot să-l las. Iar dacă-mi dispare cumva, sufăr enorm după el. De asta, camera mea de acasă e încă plină de cărți, agende si alte obiecte pe care le am de cel puțin 15 ani. Sunt o ciudată atașată de chestii, știu.

Iar astea sunt doar primele 4 obiceiuri mai ciudate care mi-au trecut acum prin minte. Și nu prea-mi mai e rușine cu ele. Pentru că na, oameni fiind, avem dreptul să fim și ciudați. Mă rog, și căței fiind avem același drept. Dar nu mă bag acolo, că nu-i în aria mea de expertiză.

Continue Reading

Sold out pentru un spectacol care n-are încă dată

dark-excavation-graphic-1601495

Să te regăsești pe tine însuți e un proces foarte complicat, de lungă durată și plin de insecurități și întrebări.

Acum vreo doi ani, într-un moment de maximă tensiune și supărare, după multe luni în care nu mai reușeam să mă bucur de lucruri sau de oameni, cineva mi-a zis „o să vezi că o să te regăsești în curând”. Nu s-a întâmplat așa curând regăsirea asta, a mai durat ceva timp până să trăiesc măcar o impresie de regăsire.

La momentul ăla, pentru că nu mai puteam să înțeleg ce naiba se întâmpla, de ce nu mai pot să fiu cum eram în urmă cu câțiva ani, de ce nu mai pot să zic glume idioate, să vorbesc mult, să fac gafe, să îmi fac ușor prieteni, m-am afundat într-o groapă a dezamăgirii de sine. Am intrat în groapa asta comparându-mă fără oprire cu mine, cea care eram cu 3 ani în urmă, calculându-mi toate reușitele pe care le aveam atunci, reușite care nu se mai regăseau în viața mea și pe care mi le doream extrem de mult, ca să mă simt din nou utilă.

Timp de câteva luni nu reușeam decât să mă gândesc la momente nasoale, care nu-mi lăsaseră decât amintiri urâte și care mă făceau să mă simt și mai aiurea decât mă simțeam deja. Nu mai vedeam oamenii ok din jurul meu, ieșeam în oraș dar abia așteptam să merg să dorm, mă bucuram când urcam în tren spre București, fiindcă știam că în curând urma să fiu singură.

Iar starea asta m-a ținut foarte mult timp. Uneori, cred că e parte din mine și o simt cum mai iese la suprafață din când în când.

Și, gândindu-mă destul de des la cum am putut să mă port cu mine în lunile alea, am ajuns la un gând: poate că toată starea și povestea de atunci a fost cauzată de faptul că, în mod evident, începusem să mă schimb odată cu mutarea în alt oraș. Mi se zicea că am un accent mișto, că se vede că sunt din Brașov (nu înțelegeam cum se vede asta) și că trebuie să mă obișnuiesc cu viața de capitală.

Am început un proces de adaptare care s-a dovedit a fi un pic șocant. Fără să-mi dau seama, mi-am schimbat modul de a vorbi și a cunoaște oameni, m-am închis destul de mult în mine, a început să-mi fie rușine să vorbesc în public și să-mi măsor foarte mult cuvintele. Eram ca un robot care se gândea 20 de secunde înainte să deschidă gura, ca să fie sigur că zice ce trebuie. Pe scurt, mă schimbasem destul de mult și nu eram obișnuită cu schimbări atât de bruște și destul de radicale. Atunci mi s-a zis că trebuie să fac cumva să mă regăsesc.

Doi ani mai târziu, nu m-am regăsit complet. Încă mă caut. Uneori, mi se pare că mă văd pe mine de acum câțiva ani, cea care vorbea non-stop în public, în privat, indiferent cine ar fi fost în jur. Alteori, mă supără anumite lucruri și intru în carapace, de unde nu mai ies câteva zile. Am și perioade în care simt că nici nu pot să deschid gura. Astea mă sperie cel mai tare. Și perioade în care mă sperii de orice mă așteaptă dincolo de ușa de la apartament. Astea-s perioadele care dor.

Dar, în cele mai multe zile, mă gândesc că „o să mă regăsesc de tot în curând”. Nu o să mai simt doar o urmă de regăsire. Iar în momentul ăla, o să beau și o să vorbesc și o să fac 2.000 de glume idioate. O să fie un spectacol sold out.

Brene Brown m-a inspirat să scriu azi, după ce am ascultat-o aici: 

Continue Reading

4 povești din ultimii trei ani de mers cu trenul

23E55B1E-D69F-4F84-9AE2-A086372C9AC6

Merg foarte des cu trenul. E unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult pe lume. Poate și fiindcă m-am obișnuit cu astfel de deplasări în ultimii ani.

Și, pentru că în tot timpul ăsta am reușit să strâng câteva amintiri și povești interesante, poate că e timpul să le și pun la păstrare. Încep, așadar, o listă de 4 amintiri din tren, cu oameni și animale.

  1. Acum vreo patru ani, când încă nu mă angajasem în București, dar aveam un internship și mergeam la master, puteam să plec de acasă, de la Brașov, luni dimineața, astfel încât să mai prind și duminica întreagă cu ai mei. Într-o luni dimineață îmi amintesc că am nimerit așa bine într-un compartiment, încât eram doar eu acolo. Un lucru perfect, dat fiind că voiam doar să mai dorm un pic și apoi să citesc. Dar n-a fost să fie. La câteva minute după mine, a urcat în compartiment un domn mai ciudățel, cu un bichon alb pufos și agitat. Avea să se așeze fix în fața mea, că nu prea erau locuri în tren, avea să-mi spună că este scriitor și acum lucrează la un roman thriller, dar de ceva vreme nu mai poate să scrie, așa că se plimbă ca să își găsească inspirația. Și mai aveam să aflu că fosta lui iubită îi dăduse bichonul agitat, pe care l-a botezat Diana.
  2. Un pic mai recent, de vreun an și ceva, mă duceam la Brașov într-o vineri seara. În Gara de Nord urcă o mămică și cei 8 copii ai ei. Nu mai știu exact câți copii avea, să fiu sinceră, dar sigur erau cel puțin 7, fiindcă mă gândeam în momentul ăla cum am nimerit să stau lângă Albă-ca-Zăpada 2.0. Yes, sigur că s-au așezat cu toții lângă mine. În timp ce îl așteptau pe tătic să vină cu biletele, mâncau fiecare câte un burger și cartofi de la Mec. Totul bine, copiii fericiți, la oră fixă pleacă trenul. Fără tătic. Nu reușise să ia toate biletele și o suna disperat pe mămică. Aceasta, de un calm extraordinar pe care l-am admirat din prima secundă, i-a spus că trenul a plecat, va face ea cumva să ia bilete din tren și se întâlnesc peste câteva ore din nou la Sinaia. Evident că am aflat cum îi chema pe toți copiii, care erau vârstele lor, ce o să facă în weekend, cui nu-i plăcea McPuișorul și care dintre ei erau “the second parents” pentru cei mai mici. Una dintre cele mai mișto călătorii ever. Și nu glumesc.
  3. Un pic mai demult, pe vremea când mergeam mai mult cu CFR-ul,  am nimerit în compartiment cu o fată care avea un program strict de mese. Nu am intrat în detalii, dar a desfăcut două caserole până am ajuns la București, mi-a explicat ce conținea fiecare fel de mâncare și mi-a redat ambiția de a-mi pregăti pachețel pentru prânz. Nu m-a ținut mult.
  4. Nu cred că v-am povestit pe blog până acum nici de controlorul tânăr, de vreo 20 și ceva de ani, student în Brașov, care-și petrecea zilele făcând curse Brașov-București și retur. Am devenit un fel de “buddies” și, după ce verifica toate biletele pasagerilor, timp de aproximativ 3 ore aflam absolut tot ce a mai făcut el de când nu ne-am mai văzut. Tot. Iar eu nu povesteam nimic, că n-aveam loc. Grele vremuri. Dar amuzante, mă întreb ce-o mai face acum, că nu l-am mai văzut de peste un an.
Continue Reading

Dar tu ce faci, de fapt, în fiecare zi la muncă?

15EFE747-7E4C-479C-97B2-440C901C73E3

Ohooo de câte ori am primit și primesc încă întrebarea asta. Îmi vine și să râd de câte ori trebuie să explic ce fac la muncă.

Uneori, oamenii spun “ah, fain, cred că aș putea încerca și eu.” Alteori zic “ah, asta faci? Părea că faci ceva super complicat.” Sau mai aud câte un “tare, dar chiar vrei să faci asta toată viața?”.

Desigur, din când în când se mai întâmplă și critici sau opinii de genul “da, măcar tu stai toată confortabil într-un birou și nu faci chestii așa grele, care să te consume și obosească și enerveze.”

M-am obișnuit ca oamenii să nu înțeleagă ce fac la muncă și să îmi spună că ar putea și ei să facă ce facem noi în comunicare. Că e simplu și imediat te prinzi care-i treaba.

Și, de fiecare dată când vine cumva vorba de munca mea și de ce înseamnă ea, îmi amintesc de momentul în care am descoperit domeniul ăsta în care am ajuns să lucrez.

Eram în liceu și mi-a zis psihologul școlii că, dacă nu știu ce să fac mai departe, mi-a ieșit la un test că mi s-ar potrivi ceva artistic, litere sau publicitate.

Arta a ieșit clar din discuție – nu vreți să mă auziți cântând, nu sunt în stare să fac vreun dans de performanță, cu scrisul mă descurc, dar sunt prea leneșă să mă dedic cu totul lui și de pictură nici nu vreau să vorbesc că mă supără foarte tare.

Ar mai fi fost actoria, care să zicem că ar fi putut fi o opțiune, dat fiind că aveam o perioadă în care strigam în toate părțile că eu trebuie să-l cunosc pe Tarantino și că trebuie să fac și stand up fiindcă uneori sunt funny și e super să faci oamenii să râdă. Astea mai sunt valabile și azi, doar că nu prea mai sunt funny.

În fine, din domeniile de mai sus picau și literele pentru că nu prea îmi doream să fiu profesoară de română (auzisem că ăsta era principalul job al absolvenților de litere).

Așa că, am început să mă interesez dacă publicitatea chiar însemna că faci reclamele alea pe care le vedeam la TV și de care voia să scape toată lumea. Și am aflat că da, aia însemna.

Niște ani mai târziu, în facultate, am aflat că, de fapt, publicitatea e parte din domeniul comunicării și că în domeniul ăsta mai există și alte ramuri faine care te fac să scrii mult și să-ți folosești creativitatea și să cunoști oameni super faini și să lucrezi mult și să faci proiecte pe care să le arăți altora și să fii mândru de ce ai făcut.

Așa că, m-am dus la profesorul meu din facultate cu care am dat un examen care s-a numit “Planificarea carierei” și i-am zis exact ce o să fac eu în următorii 10 ani (aveam 22 de ani pe vremea aia).

În seara asta, la o bere și o pizza și o discuție despre cum ne întreabă lumea destul de des ce facem noi la muncă, mi-am amintit de examenul ăla la care, evident, tocilară isteață și de carieră fiind, am luat 10.

5 ani de la examenul ăla, cu mici excepții, mi-am urmat aproape propoziție cu propoziție planul. Excepțiile constând în schimbarea unor lucruri care mi-am dat seama că mi se potrivesc mai bine decât altele.

Și am vrut să scriu azi despre asta pentru că, în ultimii ani am învățat că cel mai important lucru în viața profesională nu e să ai un plan de carieră de nota 10, ci să ai un plan de carieră care să te facă să simți că tu ești de nota 10.

În ceea ce mă privește, din fericire, se pare că mă descurc la făcut planuri.

Dar tu ce faci, de fapt, în fiecare zi la muncă?

Continue Reading

O zi de ne-amânat lucruri. Și ce bine ar fi să avem mai multe zile din astea.

56962046_2291536717769955_5958344860577562624_n

Azi e o zi bună. E duminică.

M-am trezit la 7:15. La 7:24 am intrat pe Facebook și pe Instagram, ca de obicei. Pe la și jumate am început să citesc un articol bun pe Medium, despre ce crezi tu despre tine atunci când vrei să ai mereu dreptate și cum îi afectezi, de fapt, pe cei din jur cu această dorință puternică a ta.

Mi-am făcut o cafea la ibric și două felii de pâine cu unt și miere, apoi am scris niște lucruri pe care trebuia să le scriu joia trecută pentru niște prieteni, dar nu am reușit să îmi găsesc cuvintele și concentrarea.

La 9:00 a început Grand Prix-ul Formula 1 din Shanghai și, ca o fană care sunt (de curând, e drept), am fost foarte emoționată și determinată să-l văd pe puștiul Leclerc pe podium. Nu s-a întâmplat. Totuși,  I love him. Are 21 de ani și pilotează cu Vettel pentru Ferrari. Nu e deloc de ignorat, am eu o chestie cu tinerii care fac lucruri mari.

Și, în toată dimineața asta faină, dar plină, m-am gândit la toate lucrurile pe care îmi doresc să le fac și nu le-am făcut încă. Nu doar că nu le-am făcut, dar nici nu m-am apropiat măcar un pic de ele. Și caut motive pentru care nu am făcut asta.

E lene? Oboseală sau plictiseală? Indecizie? Poate nu vreau suficient de mult să fac toate lucrurile astea? Poate nu sunt pregătită să le fac? Mi-e frică? Am emoții că nu o să fie cum vreau eu? Ce naiba poate să mă facă să le amân de aproape un an încoace?

Și nu vorbesc despre decizii majore, care-mi vor schimba radical viața. Ci lucruri normale, unele dintre ele chiar mărunte, dar care mă pot ajuta să îmi mai descopăr pasiuni, plăceri, momente de liniște. Iar eu, în loc să le încerc și să văd ce stare îmi dau, le tot amân cu nesimțire.

Totuși, azi, fiind această zi bună, am făcut două lucruri pe care le-am tot amânat. Și mi-a prins bine, m-am simțit bine. Evident că m-am gândit de 17 ori dacă să le fac sau nu, dar până la urmă am lăsat și gândurile alea deoparte. Ca niciodată. Eu de obicei nu las gândurile deoparte, din păcate.

Tot în dimineața asta mi-am dat seama că nu am mai scris pe blog de peste o lună. Dovadă fiind faptul că ăsta e primul post din capitolul „27”. Un capitol care sper să fie lung. Și care a început tot fiindcă am hotărât ca, în sfârșit, să fac niște lucruri pe care le-am amânat.

Poate învăț și eu, ca mulți alții ca mine, să nu mai amân lucruri care-mi fac bine. Cum ar fi?

 

Continue Reading