Niște lecții pe care trebuie musai să le iau când o să ieșim iar din casă

În primul rând, am tot zis că o să studiez cum reușeșc unii oameni să aibă răbdare în magazinele second hand și să găsească lucruri mișto printre umerașe.

În al doilea rând, o să mă autoeduc să fac mișcare zilnic, chiar dacă n-am chef uneori. I don’t care, io n-o mai iau iar razna cu dulciuri 24/7 sau 4 cafele pe zi.

În al treilea rând, o să urmez un curs super popular – “cum să-ți strecori în program lucruri care te fac să râzi și să fii ok după ce te-ai supărat/enervat un pic”.

În al patrulea rând, o să repet constant lecția “du-te la magazin și ia-ți doar strictul necesar, încearcă să nu exagerezi cu 7 plase de cumpărături, ia-ți o dată tot ce-ți trebuie și mai mergi când o fi cazul să mai cumperi necesarul.”

În al cincilea rând, voi continua orele de sport din casa scării. Adică urcatul și coborâtul celor nouă etaje de până la nouă ori. Mulțu, Diana, pentru idee <3

În al șaselea rând, lecția “e super ok să dansezi singur în casă” e ce trebuie în orice zi în care n-ai transpirat suficient de la abdomene și booty workout. De asta există reggaeton și de asta e plin Youtube-ul de piesele alea pe care “Doamne ferește să te vadă vreodată cineva dansând, că io n-ascult asta, nici măcar nush cine cântă wtf”.

În al șaptelea rând, checul se face ușor. Trebuie doar exersată treaba.

În al optulea rând, chiar și mămăliga se face ușor. Și dă bine-n poze. Asta-i lecție de urmat pe viață, de fapt.

În al nouălea rând, o să urmez mai des lecția “ai o zi proastă? E ok.” Pentru că da, chiar avem zile proaste și probabil le vom avea tot mai des pentru o perioadă nedeterminată și asta e foarte ok. Ne calmăm după.

În al zecelea rând, o să repet constant și lecțiile de empatie. Pentru că, mai ales în perioada asta, am văzut pe propria-mi piele cum empatia salvează nu doar relații, dar și vieți.

Continue Reading

Doua filme si un documentar pentru urmatoarele trei zile

Și, a mai trecut o săptămână de stat acasă.

O să mai stăm încă o perioadă prin case, iar unora dintre noi probabil ne e un pic greu să separăm zilele de weekend de cele din timpul săptămânii. Încă n-am trecut prin asta, încerc să-mi petrec zilele cât mai diferit posibil, astfel încât în weekend să simt că e weekend. În fine, asta-i altă discuție și n-are legătură cu textul de azi. Care-i despre două filme și un documentar despre pisici, care cred că ar fi simpatic de văzut în zilele următoare.

Filmele sunt oleacă mai vechi, unul american, unul european – italian, mai exact. Și sunt două dintre filmele mele preferate, pe care aș putea să le văd ori de câte ori aș avea ocazia, fără să mă plictisesc. Filme de văzut oricând. Că ne fac bine.

  1. La Vita e Bella (1997) – de Roberto Benigni, este o frumusețe de film pe care l-am văzut deja de vreo patru ori, cred. E mare lucru să povestești cu umor momente dramatice din istorie sau din viața unor oameni care au trecut prin multe. Dar La Vita e Bella face asta perfect, în aproape două ore de poveste care te scot complet din realitatea cotidiană și te aduc într-o lume în care poți să înveți încă o dată că, deși uneori e a naibii de grea, viața tot frumoasă e.
  2. Good Will Hunting (1997) – Rămân în 1997 și mă întorc la unul dintre regizorii care mi-au marcat cumva adolescența, Gus Van Sant. Pe scenariul scris de Matt Damon și Ben Affleck, acești prieteni celebri care au făcut frumos prin Hollywood, filmul e despre aceia dintre noi care ar putea să facă niște lucruri absolut minunate, dar ne ține o frică inexplicabilă din a le face. Are și un strop (semnificativ) de psihoterapie, așa că mi se pare numai bun de văzut sau revăzut zilele astea.
  3. Kedi (2016) – am ajuns și la documentarul despre pisici. Și pentru că-s obsedată, e despre pisicile din Istanbul, evident. Cum era să nu vorbească turcii și despre pisicile dintr-un oraș care-i plin de ele? Documentarul e simpatic, așa, de trecut timpul. Sunt niște blănoase foarte simpatice pe acolo, te mai binedispun oleacă.
Continue Reading

Ziua a 13-a

Aseară m-am îngrijorat pentru prima dată în legătură cu timpul petrecut în casă, fiindcă nu îmi aminteam dacă e marți sau miercuri.

Tot aseară am realizat, încă o dată, cât de serioasă e situația cu care ne confruntăm și cât de important e să nu ne mai dăm atâta cu părerea și să ne limităm orice deplasări. Și să ne spălăm pe mâini cum trebuie. Și cât mai des.

Tot aseară m-am și bucurat un pic, pentru că am găsit în biblioteca Ancuței, colega mea de apartament, “Lapte negru” a lui Elif Shafak. Abia aștept s-o citesc.

Tot aseară am învățat cum se spune “spor la treabă” în turcă. Kolay gelsin! Cam asta să avem și noi, în continuare, de luni până vineri sau oricând.

Aseară mi-am dat seama că ai mei sunt sănătoși, că e cel mai bine să fim încrezători în puterile noastre și că trebuie să fim recunoscători pentru munca și activitățile cu care ne putem ocupa mintea și timpul în perioada asta.

Nu în ultimul rând, aseară abia am așteptat să vină ziua de azi, să o iau de la capăt și să zic “mulțumesc” că sunt ok și că am încă o zi la dispoziție să mă gândesc la mine și la ai mei în viitor.

Nu de alta, dar azi putea să nu mai vină. Și ce făceam atunci?

Continue Reading

Parcă nu pot să-mi petrec zilele astea fără un set de reguli

Adică, the effects of staying home for 11 days in a row & counting.

Este a 11-a zi în care stau acasă, iar în toate zilele astea am ieșit fix de 4 ori din casă. O dată când a fost ziua mea, pe 11 martie, de două ori weekendul trecut și o dată azi dimineață. Chiar iau în serios toată situația asta oribilă în care ne aflăm și încerc să-mi organizez zilele astfel încât să nu-mi fac prea multe drumuri pe afară, să nu pierd vremea și să rămân cu mintea limpede. Ăsta din urmă cred că-i cel mai important obiectiv.

De asta, mi-am făcut o listă de reguli pe care le respect cu strictețe de câteva zile încoace, fiindcă doar așa știu că o să-mi fie mai ușor să mă întorc la rutina din viața normală, atunci când în sfârșit vom reveni la ea. Și sper din tot sufletul să se întâmple în curând.

Continue Reading

Trei filme pentru urmatoarele trei seri

Ce să și faci în serile astea, huh? Mi se pare că e nevoie de cât mai multă diversitate în viețile noastre în perioada asta, totuși, pentru că altfel o luăm razna. De asta, am tot încercat să-mi organizez zilele și serile astfel încât să nu fac exact aceleași lucruri mereu, să nu stau în același loc, să am o rutină ok și de care să mă țin, dar să și diversific activitățile pe cât posibil.

Și, evident, una dintre activitățile recurente e uitatul la filme și seriale. Aici am și o regulă: în timpul săptămânii mă uit la maxim un episod/seară, sau un film pe seară. În weekend sunt ok și cu binging sau vreo 2-3 filme.

Că tot ziceam de diversitate, las aici o listă scurtă cu trei filme absolut minunate, unul americano-britanic, unul italian și unul turcesc (pasiunea mea persistă). Toate trei oleacă dramatice (și cu puțin bocit pe alocuri), dar sunt filme care cred că ar trebui văzute în viață, pentru că ne amintesc de lucrurile care contează. Și cam de asta trebuie să ne amintim în perioada asta. 

Continue Reading

Azi

Eu, care nu aveam stare să stau închisă în casă mai mult de două zile, acum stau acasă de o săptămână deja și nu e așa de rău.

Eu, care în general mă panichez și mă sperii în situațiile în care nu sunt sigură de ce urmează, m-am autoeducat acum să-mi păstrez calmul și să iau fiecare zi așa cum vine, cu vești bune sau mai puțin bune.

Eu, care îmi făceam zeci, sute de scenarii în legătură cu tot ce se întâmplă în jur, continui și azi să-mi scriu scenarii în minte, dar sunt mai realiste ca niciodată. Chiar nu e așa rău.

Eu, care nu aveam “niciodată timp să gătesc și nici nu-mi plăcea să gătesc”, acum gătesc câte ceva zilnic, pentru că în momentele alea nu mă gândesc decât dacă am pus suficientă sare sau dacă să mai adaug totuși 2-3 ciupercuțe în sosul ăla.

Eu, care mi-am luat vreo 5-6 colanți în ultimul an ca să merg la sală, doar că nu prea am ajuns, acum îi port zilnic când transpir făcând câte 10-20 de minute de workout pentru abs, fund și mâini. Nu e deloc rău.

Eu, care mă plângeam că nu am citit suficient de mult anul trecut, acum citesc zilnic măcar câteva pagini, pentru că așa intru în povești care nu au deloc legătură cu viața reală și asta e foarte bine.

Eu, care amânam mereu să-mi fac câte un ceai în timpul zilei, că mă luam cu altele, acum beau 3-4 ceaiuri pe zi. Cu miere și lămâie.

Eu, care de cele mai multe ori mă trezeam cam greu la 7 dimineața, de vreo 5 zile mă trezesc la 6:30. Și nu e așa de rău.

Eu, care nu prea am mai văzut filme și seriale în ultimul an, am văzut două seriale și trei filme în ultimele 6 zile.

Și nu e așa de rău.

cover photo: din Milano, acum vreo trei ani, în fața Domului. poză de turist, așa cum îmi doresc să mai fiu cât de curând. 

Continue Reading

28

Fiecare 11 martie e diferit dar, din anumite puncte de vedere, e la fel de 28 de ani încoace.

Anul ăsta, mai mult ca niciodată, mi se pare important să mă uit în jur și să mă gândesc că mi-a fost bine și am fost sănătoasă, încă o dată, de ziua mea. Și na, trebuie să fiu thankful și ok cu asta. Pentru că e mare lucru.

Continue Reading

Overthinking de luni, 8 dimineața, cam așa

E luni, 8 și un pic dimineața, cam așa. Ies din apartamentul de la etajul 6 în care locuiesc de doi ani și un pic, duc gunoiul, am noroc să vină liftul repede și să nu fie ocupat de vreo 6 oameni la fiecare etaj de sub mine, mă mai uit o dată la mine în oglinda din lift, ajung la parter, ies din bloc, merg pe aleea de lângă bloc, mult prea liniștită pentru o astfel de dimineață, mă gândesc „ce tare, ce bine m-am mișcat”, mai am cam jumătate din drumul până la metrou și mă gândesc iar. Ce zi faină o să fie, mulțumesc pentru vremea ok și pentru trezirea bună.

E altă luni. 8 și un pic dimineața, cam așa. Ies din apartamentul de la etajul 6 în care locuiesc de doi ani și un pic, uit să duc gunoiul, parcă toți oamenii din bloc s-au gândit să ia liftul fix la ora asta, mă mai uit o dată la mine în oglinda din lift, „ce naiba e cu fața ta și cum pisici ai uitat iar să te dai cu parfum??”, ajung la parter, ies din bloc, merg pe aleea de lângă bloc, începe ploaia fix când ies de pe alee, mă gândesc „super, iar n-am umbrelă”, mai am cam jumătate din drumul până la metrou și mă gândesc iar. În puii mei, fir-ar să fie, ce zi de căcat, iar mi-am uitat laptopul acasă, întoarce-te, Ioana, ce naiba facem fără el? Laptopul e munca.

Mai e o luni. 8 și un pic dimineața. Cam așa. Ies din apartament, stau la etajul 6 de câțiva ani, dar cui îi pasă? Duc mâine gunoiul, n-am timp acum. Cobor pe scări. Ahahaha, da, sigur, wtf, hai, liftule, că mă grăbesc. M-am dat cu parfumul ăla norocos, mi-am făcut și două dungi la ochi, sunt bine. Ajung la parter, ies din bloc. Am laptopul? Am. Am umbrelă? N-am. Aia e, m-a mai plouat în viață și uite unde-am ajuns. Mă gândesc. Mai am cam jumătate din drumul până la metrou. Mă gândesc iar. Ajung la metrou. Mă gândesc iar. Urc în metrou, schimb metroul, cobor din metrou, ies pe bulevardul pe care-mi fac plimbarea de dimineață cam în fiecare zi. Ce zi. Ce zi. Mă gândesc iar.

Continue Reading

Am două iubiri mari în viață: marea și cerul. Printre alte iubiri mari.


 

Anul trecut, prin ianuarie așa, am hotărât să-mi fac mai multe cadouri. Am hotărât că merit mai multe cafele to go, că pot să-mi mai iau câte o rochie sau câte o pereche de pantofi fără să mă gândesc câți bani îmi mai rămân. Am hotărât că merit să mă plimb mai mult și să văd locurile pe care vreau să le văd.

Așa că, toamna trecută mi-am făcut primul cadou pentru ziua mea de anul ăsta: o excursie în Franța. Nu voiam Paris, așa c-am venit în Marsilia.

Și am nimerit într-o super vreme de primăvară – 16-17-19 grade. Am ajuns vineri, într-un vânt de zile mari care ne-a amețit mai rău ca rose-ul băut la cină, cu un cod cu aioli care nu pot să zic că mi-a plăcut.

Am petrecut prima seară plimbându-ne prin portul vechi, am văzut catedrala La Major, cartierul La Panier (unde și stăm zilele astea) și am apucat să facem și activitatea mea preferată când merg într-un oraș nou, anume, deplasarea cu metroul.

A doua zi

Am început-o cu un espresso și două croissante + un pretzel, că mi se pare aiurea să zici ‘nu’ unui pretzel, wtf. Apoi ne-am luat bilete pentru vaporaș, ca să mergem să vizităm Chateau d’If (fortăreața de pe insula If, unde a fost închis Contele de Monte Cristo) și insula Frioul. Am citit pe internet că ar trebui văzute la prima vizită în Marsilia.

Bun, biletul dus-întors pentru vaporaș, pentru vizitarea ambelor locuri, costă 16,70 euro. La Chateau d’If mai plătești și 6 euro vizita.

Deși Chateau D’If se vizitează repede și e interesantă mai ales datorită Contelui, zic că merită vizitat măcar o dată pentru poveste și atmosferă.

Asta am făcut și noi, am stat vreo oră aici, după care am luat iar vaporașul spre Frioul. Iar aici am găsit o insulă incredibil de faină, cu o apă curată și de un verde-albastru așa frumos, că-mi venea să plâng. Am urcat pe dealuri, am văzut ruine și cred că sute de pescăruși care și-au făcut case pe zidurile lor. Iar de la înălțime am stat și ne-am uitat la bărcile de pe mare și la doi băieți care se antrenau pentru ceva concurs într-un caiac portocaliu.

Am mâncat în portul insulei, la o cherhana numită Pub Marina, niște midii bune cu 10,50 euro și am băut un vin alb ok (se poate mai bine) cu 3 euro paharul.

Apoi ne-am îmbarcat iar ca să ne întoarcem în Marsilia, unde ne-am încheiat ziua cu un platouaș cu brânzeturi.

La finalul acestor prime două zile mai zic doar că mă bucur de norocul pe care-l am de multe ori, de șansele care-mi apar când mă aștept mai puțin și de oamenii care sunt suficient de drăguți și respectuoși ca să-mi zică “hai” chiar și atunci când zic prostii.

D68FBC82-B2B4-4D1E-9CCB-444B221F4ABD

81AFE1E9-22ED-443E-AFE6-E5ABA00ED1E9

EF3A98E2-D564-4B08-AF2C-4020DA5243AE

E056C733-1660-49F7-86AD-CA2E0D6A4452

23324841-65D7-4CA5-9E52-39F6676359DD

5643725F-C029-4B77-9814-8ACFEF34C8C6

296AE28E-5C43-44C8-B871-C3A26AD14D2C

CC0DA27A-95C5-483D-A36E-9DEDCB448616

Continue Reading

O banchetă dubioasă dintr-un restaurant din centrul orașului

În primul rând, dați play la asta și ascultați pe repeat. În al doilea rând, o să zic o poveste.

Acum mai mulți ani,  într-un oraș nici prea mare, nici prea mic, două fete stăteau pe bancheta acoperită cu o imitație dubioasă de piele a unui restaurant din centrul orașului. Vorbeau despre una și despre alta, despre chestii interesante și altele deloc interesante. Una dintre ele plângea, cealaltă vorbea prea mult. Erau prietene și colege într-o asociație de studenți, proaspăt numite în câte o funcție din board-ul asociației.

Fetele noastre își petrecuseră ultimele săptămâni făcând planuri, învățându-și noul rol, cunoscându-și mai bine colegii și încercând să mențină în picioare povestea asociației, o poveste foarte faină, de altfel. 

Continue Reading