„Păi de ce, măi Ioana?”

168614_177734538934272_8081256_n

Se pare că azi mulți oameni termină școala după 17 ani de tocit, citit, scris, dat cu părerea și înțeles ce a vrut să zică autorul.

Primii 4 ani sunt așa, de acomodare, o introducere în ce înseamnă să scrii, să citești, să înveți și să nu copiezi. În 1-4, pe vremea mea, se dădeau calificative – Foarte bine, Bine, Suficient și Insuficient. Lesne de înțeles că nu era bine să luăm insuficient. Era chiar rușinos.

Ei bine, eu am primit un frumos Insuficient, când, într-un moment de rebeliune, nu am vrut sub nici o formă să citesc Fram, ursul polar. N-am vrut, domne. Am citit câteva pagini și nu mi-a plăcut. Pur și simplu.

Și m-am dus în continuare liniștită la școală, absolut hotărâtă că eu nu citesc această carte. Și cine credeți c-a nimerit la catalog când învățătoarea l-a deschis ca să aleagă elevul/eleva care să povestească Fram, ursul polar? Ioana, desigur.

M-am ridicat roșie ca racul. Curaj, curaj, dar nu eram pregătită să fiu chiar atât de ghinionistă. A urmat o conversație relativ scurtă cu învățătoarea, pe care evident că nu pot s-o redau cuvânt cu cuvânt, fiindcă n-am cum să mi-o mai amintesc exact. Dar a fost cam așa:

– Ce poți să ne spui despre Fram, ursul polar?

-….

-Ce ți-a plăcut?

-Nu mi-a plăcut…

-Ai citit-o, nu?

-Nu prea…

-Păi de ce, măi Ioana?

-Chiar nu mi-a plăcut…

-Păi cum să-ți placă dacă nu ai citit-o?

-…

Touche. Roșeața de pe față a dus la o amuțire completă și un mers ca-n transă în momentul în care învățătoarea mi-a cerut carnetul. Insuficientul a fost scris cu roșu, să-l vadă bine mama și tata când ajung acasă.

Nu mi-a plăcut să văd acel „I”. Pentru prima dată nu era „I” de la „Ioana”.

Nu mi-a plăcut nici cearta primită de la tata.

Și, normal, am considerat că e vina cărții, pe care o am și acum în bibliotecă. Dar pe care, spre rușinea mea, nu am citit-o nici până în ziua de azi.

N-am mai luat niciodată Insuficient. Am citit toate cărțile care au urmat. Și m-am îndrăgostit de Singur pe lume.

Apoi, din clasa a 5-a am început să luăm note, nu calificative. Și mi-am dat seama că toate cărțile pe care le aveam de citit erau minunate, extraordinare, pline de povești super frumoase.

Și asta pentru că prin clasa a 6-a am cunoscut unul dintre marii dușmani ai adolescenței mele, un personaj tare sinistru, greu de înțeles, pentru că mereu își amintea câte ceva și se gândea că e bine să ne împărtășească și nouă secretele lui. Acest șmecher lăudat și mereu înconjurat de oameni pe care, sincer, îi admir pentru istețimea, talentul și răbdarea de care dau dovadă în preajma lui. Acest străin cu care nu voi reuși niciodată să mă înțeleg: ora de fizică.

Și-apăi na, cine a luat prin clasa a 10-a primul 3 din viața ei?

Ioana, la un test la fizică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *