Vulnerabilitate anonimă și o poveste de 8 ani

blog 03

O ascult chiar în momentul ăsta pe Brené Brown (mulțumesc, Ștefan!) vorbind despre vulnerabilitate.

Despre cum toți suntem vulnerabili, dar ăsta e de multe ori un semn de curaj. Ascult cum vulnerabilitatea stă, într-adevăr, la baza rușinii și a fricii, dar e și un indicator al micilor bucurii sau al creativității.

Al micilor bucurii precum curajul de a spune primul „te iubesc”, fiind în momentul ăla mega vulnerabil, dar imediat după aceea ușurat că ai spus-o. Și poate că rezultatul e un „te iubesc” reciproc.

Acum cred că vulnerabilitatea e bună. Acum câțiva ani nu exista să cred așa ceva. Mi se părea că un om vulnerabil e un om foarte slab, care n-are încredere în el și nu e motivat să facă lucruri. Pentru mine, dacă erai vulnerabil, mi-era frică să nu-mi amintești că sunt și eu vulnerabilă.

Timp de 8 ani am plâns foarte mult. Atât de mult, că bunică-mea m-a dus la doctor să-mi facă teste și analize, să se convingă că nu am ceva la cap. N-aveam ceva la cap, aveam nesiguranță. Și am mai avut-o încă vreun an după vizitele la doctor. Apoi am intrat la liceu.

4 ani am fost cea mai optimistă și vorbăreață persoană pe care am cunoscut-o. Asta-mi ziceam, cam în fiecare zi: „ești cel mai puternic om pe care-l cunosc”. Și chiar eram, pentru că pe alți oameni abia atunci începeam să-i cunosc.

Apoi, la facultate, am învățat ce înseamnă ambiția. Mi-am setat planuri și obiective și le-am îndeplinit pe toate. Fără excepție. Îmi plăcea așa tare să fac lucruri și să fiu peste tot, că nici nu conta că nu mă plătea nimeni sau că dormeam 4-5 ore pe noapte ca să citesc articole și să dau feedback-uri pe articolele și posterele ce urmau să fie publicate pe PRIME Brașov. Sau că fugeam prin Brașov după sponsori, săli de evenimente, profesori și oameni care ar mai putea să ne ajute. Și multe altele pe care le făceam în anii în care abia învățam ce înseamnă să faci voluntariat.

Asta a fost perioada în care am uitat de vulnerabilitate. Pentru că pur și simplu nu prea o mai vedeam în jurul meu. Sau cel puțin așa credeam atunci.

Acum vreo 3 ani, în schimb, am terminat facultatea și m-am dus după următoarele planuri. Doar că într-un alt loc, unde vulnerabilitatea a venit ea la mine într-o zi și mi-a zis: „eu sunt vulnerabilitatea ta. în lumea asta există câte una ca mine pentru fiecare dintre voi.”

Nu am comentat, am zis că așa suntem toți. Și de atunci, mai port cu ea, cu vulnerabilitatea mea, discuții în contradictoriu. Încă ne obișnuim una cu alta, dar cel mai tare mă ajută să știu că: „Vulnerability is not weakness. Is emotional risk, exposure, uncertainty. It fuels our daily lives. Is our most accurate measurement of courage. To be vulnerable, to let ourselves be seen, to be honest.”

Merci, Brené Brown, pentru ultimele cuvinte. O invit aici, dacă vreți să o cunoașteți:  https://www.ted.com/talks/brene_brown_listening_to_shame#t-311481

Iar eu o să dorm un pic :-)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *