Yellowstone, saltele și povestea unui mango

cascada

Uneori mai suntem și dezamăgiți. De cei din jur, de noi înșine, de ceea ce zicem, de ceea ce facem sau poate doar de ceea ce gândim. Așa și eu, mai am câte o zi în care pic în nostalgie. Și atunci îmi amintesc de povestea unui mango.

În 2012 am plecat cu Work and Travel în America. Am stat 3 luni în Yellowstone și în perioada aia m-am numit Room Attendant. Adică, fără rușine sau așa ceva, am făcut curat prin camerele din căbănuțele și hotelurile din Canyon Village, YNP. 

A fost prima dată când am simțit ce înseamnă să te doară toate membrele, ce înseamnă să te trezești la 6 dimineața în fiecare zi, să ai grijă de uniforma de serviciu, să te pontezi când începi munca și când se termină ziua. A fost și prima dată când am aflat ce înseamnă să împrumuți bani și să lucrezi 6-7 zile pe săptămână ca să-i dai înapoi.

Primele zile de muncă au fost unele dintre cele mai grele pe care îmi amintesc să le fi avut. Existau vreo 7 team leaderi care în fiecare zi își formau câte o echipă de Room Attendants și ne supravegheau să facem treaba cum trebuie.

În prima zi, team leader-ul m-a pus în echipă cu o tipă care trebuia să mă învețe ce era de făcut. Am petrecut vreo două zile cu tipa respectivă, am prins toate șmecheriile dar un lucru m-a dat complet peste cap: paturile. Nu puteam de nici o culoare să ridic saltelele ca să pot să fac paturile alea cum trebuie.

În a treia zi m-au lăsat singură. Mai venea team leader-ul să verifice dacă mă descurc și, mai ales, dacă fac cum trebuie paturile. Îmi dădeam seama când vine fiindcă se auzea de la depărtare walkie talkie-ul pe care îl aveau toți team leader-ii. Când l-am auzit prima dată, scopul meu în Yellowstone a devenit unul singur: să devin și eu team leader ca să am un walkie talkie.

A intrat în cameră, a verificat ea pe acolo tot ce era de verificat, s-a luat de mine că nu făcusem bine paturile și le-am făcut din nou împreună cu ea. Problema era că tot nu puteam să ridic saltelele. Știam cum trebuie aranjate așternuturile, știam de unde trebuie prinse, cum trebuie așezate pe saltea. Dar nu puteam să ridic saltelele.

A trecut o săptămână și, încet, încet, îmi făcusem o strategie ca să termin camerele relativ repede. Dar la paturi stăteam tot câte 20 de minute. Și mă bufnea plânsul de nervi în fiecare cameră, în momentul în care deschideam ușa și vedeam patul. Sau, Doamne ferește, paturile din camerele duble. Nu luam pauze, la prânz mâncam pe repede înainte fiindcă știam că sunt în urmă cu camerele și, când mă întorceam la treabă, trăgeam de drăciile alea de saltele până rămâneam fără aer.

Eram dezamăgită de mine fiindcă nu mă descurcam cum trebuia, mă încetinea foarte mult faptul că nu reușeam să fac paturile ca lumea și team leader-ul părea că vrea să mă trimită înapoi în România de fiecare dată când vedea că era ora 12:00 și eu eram abia la a 3-a cameră.

Într-o după-amiază am intrat într-o cameră dublă și mă pregăteam să încep treaba. Când să ajung lângă pat, am văzut pe noptieră un mango. Îl lăsaseră turiștii drept tip, împreună cu un breloc din Hawaii (pe care îl am și acum) și un bilet simpatic de mulțumire. Nu mâncasem niciodată mango până atunci, habar n-aveam dacă se mănâncă în vreun fel anume, ce gust are…

Dar când l-am văzut, m-am dus direct la chiuvetă, l-am spălat, am ieșit în fața cabanei, m-am așezat pe scări și am început să-l mănânc. Imediat m-am relaxat. Nici nu mă mai gândeam la paturi sau la team leader-ul care mă stresa numai când îl auzeam venind. Nici nu mă mai interesa că eu eram cu vreo 10 camere în urmă și luasem o pauză ca să mănânc un mango, după ce abia venisem din pauza de prânz. Am stat vreo 10 minute și am mâncat acel mango, care pentru mine a devenit de atunci un fel de simbol al stării de bine.

După ce l-am terminat, m-am ridicat frumos și m-am dus direct la paturi. Mi-am stricat strategia făcută în urmă cu câteva zile și am hotărât că, de atunci înainte, primul lucru pe care-l voi face după ce intru în camere vor fi paturile. Am adăugat la strategie și o pereche de căști, fiindcă muzica are mereu câte un vers mișto pe care ni-l șoptește în ureche atunci când nu putem să ridicăm o saltea.

Am mai stat câteva zile să-mi perfecționez metoda de curățenie și de făcut paturile. Și tocmai când începusem să ridic saltele cântând, m-au mutat de la cabane la hoteluri. Unde, ghiciți ce? Mă descurcam cu paturile dar alunecam în cadă.

Până în ziua în care am primit și eu un walkie talkie și o echipă de Room Attendants :-)

Acum, de fiecare dată când sunt puțin dezamăgită, îmi fac timp să merg să îmi iau un mango. Unii beau vin, alții simt nevoia să vorbească la telefon, alții stau și plâng, alții se închid în ei, alții citesc sau se uită la vreun film, ceva. Fiecare are felul lui de a trece peste dezamăgiri.

Eu merg spre supermarket și îmi amintesc cum de fiecare dată când intram în camere, chiar și atunci când oaspeții erau de mult plecați și eu verificam să fie camera pregătită pentru următorii, mă întrebam cum ar fi fost să fi lăsat cineva în urmă vreun mango.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *