Zile de vară în curtea dintre blocuri

În mintea mea am 10-12 ani și culeg frăguțe de la noi din grădină. E vară, prea cald afară, ai noștri sunt la muncă, dar noi, fiind în vacanță, am rămas acasă cu bunicii.

Am crescut la curte, în Brașov. Una dintre puținele case din partea aia a cartierului, curtea noastră fiind înconjurată de blocuri. Era fain că aveam unde să ne jucăm, zilele treceau destul de repede – dimineața eu și frate-miu stăteam în casă și ne uitam la Peter Pan, ne făceam un fort așa cum aveau Băieții Pierduți în desen, mâncam cereale, ne mai uitam la câteva desene și apoi, pe la prânz, ieșeam în curte.

Frate-miu își găsea de lucru – îi ajuta pe bunica sau bunicul cu diverse treburi prin curte, dar mie nu-mi plăcea să sap, să car lucruri, să intru prin magazii sau să curăț curtea. De obicei dădeam mâncare la câini, mă duceam să cumpăr pâine și să plătesc factura la curent și cablu (dap, am plătit factura la cablu de când eram foarte mică, nici nu mai știu câți ani aveam, dar mergeam mereu cu bani ficși, mă cunoșteau doamnele de la ghișeul din cartier și pe drumul înapoi spre casă mâncam și juma din pâinea cumpărată).

Când ajungeam înapoi acasă, dacă frate-miu își termina treburile casnice, mergeam în grădină și ne mai găseam lucruri de făcut. Uneori, când încă aveam porumb și multe, multe legume în curte, culegeam știuleți de porumb, castraveți, cartofi, roșii, apoi spălam câte un castravete și câte-o roșie mare de grădină la cișmeaua din curte și ne așezam pe iarbă și le mâncam.

Alteori, când avea frate-miu chef, se urca în merii din grădină. Aveam trei meri pe aleea dintre straturile cu legume – mai „trăiesc” și acum, de fapt – și lui îi plăcea să se cațere în ei. Am încercat și eu de câteva ori, dar nu prea mi-a plăcut.

Când începeau să crească merele, culegeam câteva și le mâncam așa verzi și acre – erau cele mai bune atunci!

În alte zile, ne aranjam un soi de „casă” într-o parte a curții. Aveam noi un fel de deal micuț, plin de buruieni și fel de fel de tufișuri. Și fix acolo ne-am gândit noi să ne amplasăm această „casă” în curte. Era și secretă – la început nu știa nimeni ce am făcut noi. Dar la un moment dat, tata și bunicul au început să observe că tufișurile de pe dâmbul respectiv au început brusc să se cam lase și să arate ciudat, așa că într-o zi ne-au găsit. Nu mai știu ce s-a întâmplat, dar nu prea am mai „locuit” în partea aia a curții de atunci.

Tot în partea asta a curții, unde aveam „casa” improvizată, plantase bunică-miu tufe de zmeură și fragi. Și creșteau în fiecare an, aveam mereu frăguțe și zmeură, foarte, foarte dulci și aromate. Sigur că dispăreau repede imediat ce descopeream că-s coapte. Doar pentru asta le plantase, nu? Să fie mâncate la timpul lor.

Rar aduceam și alți copii în curte. În primul rând, pentru că bunică-mii îi era frică să nu alergăm și să nu stricăm straturile de flori, legume, fructe și ce mai era. Și în al doilea rând, pentru că nu prea aveam noi mulți prieteni în cartier și nu prea cunoșteam oamenii pe acolo. Totuși, au trecut pe la noi câțiva copii de-a lungul anilor și cu toții am mâncat fructe și legume, am stat prin grădină, beam apă de la cișmea și, dacă era soare afară, mai făceam și plajă uneori.

Cam așa erau verile la noi în curte, de dimineața până după-amiaza. În jur de ora 4-5 veneau ai noștri acasă și ne mutam iar înăuntru, mâncam, făceam baie și ne băgam în pat. Eu mă uitam încă de când eram mică la telenovele (luasem obiceiul de la mamaia), așa că aveam cam în fiecare sezon câte o telenovelă la care mă uitam seara – desigur, îmi plăceau mai ales alea despre adolescenți, cu dragoste, certuri și niște comedie pe alocuri. N-au prins rău serile alea, niște ani mai târziu am participat la olimpiada județeană de spaniolă.

În fine, treceau și verile și toate vacanțele noastre, inevitabil. Și venea toamna, când mai aveam câteva zile până începea școala. În perioada aia începeau să se facă și nucile. Asta e principala activitate de toamnă la noi acasă. Avem un nuc bătrân și uriaș în partea din față a curții. Și face fructe în fiecare an. Moment în care tata, bunicul și, desigur, frate-miu, devin brusc profesioniști în „bătut nucul”, ca să putem să facem provizii pentru următorul an.

Timp de câteva zile curtea e plină de nuci și de frunze de nuc, iar bunica, mama, mătușă-mea și fooooarte rar eu:) le culeg, le decojesc și le pun la uscat la soare. Când sunt gata uscate, urmează procesul de spart nuci, mâncat și pus deoparte miezul pentru cozonaci, prăjituri, gustări, prieteni, vecini.

Unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult și mai mult pe lumea asta sunt nucile coapte puțin în cuptor, cu sare pe deasupra. Cum ar zice înțelepții, „merg cu țuică de nu mai știi de tine”.

Zilele astea de cules nuci, spart nuci, copt nuci trec incredibil de repede. Nici nu-ți dai seama când ajungi la jumătatea toamnei și soarele începe să nu mai zâmbească așa larg, ziua începe să fie somnoroasă și să meargă mai repede la culcare, iar nopțile încep să ceară o geacă în plus peste bluza aia lejeră pe care ți-ai pus-o pe tine de dimineață, când păreau niște grade ok afară.

Vacanța s-a terminat de ceva timp, diminețile petrecute cu Peter Pan nu mai sunt ce-au fost, după-amiezile cu roșii spălate la cișmea au trecut și ele. Și brusc, nici măcar nu mai ai 10 ani și nici nu mai cultivă bunica porumb în curte.

În mintea mea au rămas toate lucrurile astea puțin în ceață, cu detalii mai mult sau puțin specifice și corecte, cu întâmplări mai mult sau mai puțin cunoscute. Dar măcar au rămas, că-ș niște vremuri trecute din care am învățat ceva: eu chiar am crescut frumos. Și poate că tot procesul ăsta de creștere a trebuit să fie așa, cu niște stropi de noroc pe ici, pe colo, ca s-ajung să mă folosesc de niște lucruri de atunci în întâmplările de azi.

Mulți ani mai târziu, tufele de frăguțe din curte s-au transformat în teancuri de agende și cărți în camera mea din București, roșiile de grădină au devenit roșii cherry spălate la chiuveta din bucătărie, Peter Pan a devenit Casa de Papel, buruienile de pe dealul mic s-au transformat în griji și emoții, iar curtea s-a închis între patru pereți la etajul șase al unui bloc gri.

Și toate treburile care se întâmplă azi probabil că or să rămână și ele în mintea mea. Și poate că tot procesul ăsta de adaptare la nou pe care-l trăim acum o să ne învețe niște lucruri. Și poate o să ne învețe bine, pe cât mai mulți dintre noi. Și o să ne folosim de grijile de azi în întîmplările de mâine. Cine știe?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.