Gânduri care n-au neapărat o direcție, dar au vrut să fie scrise

Săptămâna asta, din punctul meu de vedere, a început miercuri. Practic, luni și marți n-au existat pentru mine. Din mai multe puncte de vedere, care nu-și au neapărat rostul de a fi povestite vreodată.

Și totuși, cumva, s-au întâmplat până la urmă toate zilele din săptămâna asta și am ajuns să trăiesc sâmbătă dimineața cu o cafea super bună (fac niște cafele excelente în ultimul timp, când mă hotărăsc să pun mâna și să le fac, evident), cu muzică plângăcioasă sau, din contră, cu rockul și punkul adolescenței mele (mi-am început dimineața cu The Veils și acum brusc Clash took over).

În sfârșit, ca să fie treaba treabă, toată săptămâna mi-au apărut în paginile internetului pe care le urmăresc cu interes numai articole și videouri despre motivație, cum să ai răbdare cu tine însuți, cum să îți iei timp pentru tine, cum să vorbești mai puțin, cum să vorbești mai mult (chiar și asta mi-a apărut, am râs un pic), cum să nu te arunci cu capul înainte, cum să aștepți și de ce răbdarea e un secret care merită zis mai departe. Lucruri din astea, normale și utile. Dar de care merci, n-am nici un chef. Nici măcar nu are sens să mai zic ce meme-uri tot văd pe Instagram zilele astea. Cineva lucrează acolo sus și vrea să mă învețe lecția numărul 77757657 din viață, dar, din păcate, săptămâna asta nu m-am dus la școală. Poate recuperez lecția săptămâna viitoare.

Când eram mică am învățat să mă ascund când eram supărată și ceva nu era ok. Se întâmplau lucrurile, le lăsam așa, nu ziceam nimănui nimic și cumva ele treceau.

Niște ani mai târziu mi-am dat seama că lucrurile astea nu trec niciodată de tot, de fapt. Și la un moment dat am început să nu mă mai ascund, să le scot în evidență, să discut despre ele. Am prins niște curaj.

Alți ani mai târziu, fără să vreau, am început să arăt prea mult, prea des, când ceva nu era ok. Timp de doi ani jumate, mai exact, dacă erai în jurul meu știai clar când lucrurile nu merg bine. O să le fiu recunoscătoare pentru totdeauna celor care au fost acolo, au știut lucrurile astea, nu au înțeles întotdeauna, nu au avut răbdare întotdeauna, și, totuși, au rămas. U the best.

Prin etapele astea am învățat multe lucruri despre mine. Azi simt când ceva nu e ok înainte să se dovedească a nu fi ok. Și cumva mă pregătesc. Iar când lucrurile devin mai grele, mai triste, mai supărătoare, de multe ori vorbesc despre ele, râd de ele, le las să fie parte din viața mea, deși e al naibii de greu și de enervant și mă seacă de energie numai gândul că sunt în viața mea.

Dar întotdeauna învăț ceva din ele și apoi continui drumul.

Săptămâna asta, din punctul meu de vedere, a început miercuri. Dar recuperez io și lecțiile de luni și marți. Doar nu degeaba sunt o tocilară. Încă. Și pentru totdeauna.

*cover photo: pexels.com

*cover song: una dintre piesele mele, de la băieții mei, dați play, că trebuie